Chibzuieli

Trinitate

Urmare de la Întrupare.

A încerca să scrii despre Trinitate în câteva fraze este un fel de nebunie. Întrucât nu este fără precedent în Scripturi (2 Cor 11:1), o să expun și eu cititorul la puțină nebunie din partea mea prin aceste rânduri.

Între religiile monoteiste creștinismul se distinge prin ceea ce este numit monoteism Trinitarian. Ce înseamnă aceasta și care este relevanța unei astfel de poziționări?

De la început, creștinismul s-a prezentat pe scena omenirii proclamând că destinul acesteia și singura cale spre mântuirea și împlinirea ei este în Isus Christos. Arogantă și exclusivistă pretenție! Este normal, atunci, să întrebi cine este acest Isus Christos, și pe ce bază se fac astfel de afirmații despre El?

Întrebarea privind identitatea lui, și mai ales relația lui față de Creator străbate ca un fir roșu întreaga istorie a creștinismului, de la primii martori ai vieții lui Isus (Mark 4:41), la cei care pentru prima dată au intuit că el este Mântuitorul omenirii (Matthew 16:13-16), la primele secole creștine când s-a definit Crezul de la Niceea-Constantinopol, la zilele noastre (the quest for historical Jesus).

În contextul primului secol creștin, întrebării despre identitatea lui Isus i s-au dat răspunsuri relevate acelui context. El este Mesia/Unsul, el este Cuvântul/Logosul întrupat, el este oglindirea slavei lui Dumnezeu, el este întipărirea ființei lui Dumnezeu, etc. Ieșind în contextul larg al Imperiului Roman, pe măsură ce Evanghelia s-a răspândit în întregul imperiu, creștinii au trebuit să dea un răspuns cu privire la identitatea și relevanța universală a lui Isus în termenii în care cei mai mulți înțelepți ai lumii de atunci interpretau realitatea existenței umane (o lecție care ar trebui învățată și de anti-intelectualii creștini de astăzi).

Esențialmente, răspunsul dat de creștini la întrebarea privind identitatea lui Isus și relevanța lui universală a fost că există un singur Dumnezeu creator, atotputernic, în care își are originea fiecare om, și că acest Dumnezeu se manifestă în creație ne-mediat de altceva, prin Duhul Sfânt (prin care a vorbit în proroci și vorbește și astăzi fiecărui om care se deschide Lui), și în mod suprem în acest Isus, în viața, moartea și învierea lui. Astfel, natura ascultă de el, el iartă păcatele cum numai Dumnezeu o face, el face orbii să vadă și șchiopii să umble. El este vrednic de închinare. El este divin.

Dar, cum poți să afirmi că este un singur Dumnezeu și să te închini omului Isus Christos? Cum poate el să fie divin și totuși să existe un singur Dumnezeu, în ceruri? Răspunsul creștinilor primelor secole, prin prisma înțelegerii metafizice contemporane lor, a fost că singurul Dumnezeu, din eternitate, este o singură esenția (substanță) în trei personis (persoane) – Tatăl, Cuvântul și Duhul Sfânt – și unul din cei trei, s-a întrupat în Fiul, în lumea noastră. Aceasta a fost formularea latină cu privire la natura Dumnezeirii. Ulterior, Părinții din est ai Bisericii au exprimat același lucru în greacă: o singură ousia (substanță) în trei hipostaseis (ipostase). Am folosit cuvintele originale nu din snobism, ci pentru simplul motiv că aceste cuvinte sunt cuvinte tehnice în acel context și fără o anumită înțelegere a contextului filozofic în care au fost definite, citite pe scurtătură lingvistică între trecut și prezent, generează multă confuzie.

Concepția fundamentală despre natura lumii în care trăim nu s-a schimbat radical pentru secole și în contextul dominației ideologice a creștinismului în perioada care a urmat primelor secole creștine, controversa despre natura Dumnezeirii a încetat să fie în centrul dezbaterilor teologice. Odată cu revoluția științifică, curentul Iluminist și turnura către modernitate, această stare a lucrurilor s-a schimbat și interpretările metafizice anterioare au fost în mare măsură abandonate în favoarea încrederii totale în capacitatea rațiunii umane, bazate pe cercetare empirică, de a interpreta rostul ultim al existenței umane și a da sens ultim vieții. În prima fază a acestor transformări învățătura creștină despre Trinitate părea să fie abandonată. Aceasta nu a durat mult, ci dimpotrivă, această învățătură a fost readusă în centrul dezbaterilor teologice cu convingerea că fără o înțelegere Trinitară a Dumnezeirii nu se poate vorbi cu adevărat despre revelația de sine a lui Dumnezeu în istoria umană, nici despre destinul ultim al umanității în termeni creștini. Karl Barth a fost unul din teologii cei mai influenți în readucerea doctrinei Trinității în centrul teologiei creștine, în perioada modernă.

Unul din conceptele cheie în formularea doctrinei Trinității este cel de persona/hypostasis, mai ales în lumina evoluției conceptului modern de persoană. Un (relativ) nou curent de gândire care echivalează patristicul persona cu conceptul de persoană în sens cu totul modern este definit ca Trinitarianism Social, și este exprimat astfel: “Dumnezeu este asemenea unei familii, o comunitate, sau o societate de persoane.”((R.J. Plantinga, T.R. Thompson și M.D. Lundberg, An Introduction to Christian Theology, Cambridge University Press, 2010, p. 138.)). Raționamentul acestei înțelegeri este de natură filozofică și din cât știu eu, a fost exprimat explicit pentru prima dată de Richard de Saint Victor astfel: Dumnezeu este dragoste. Dragostea nu poate exista în singularitate ci doar între persoane, deci în Dumnezeire trebuie să existe cel puțin două persoane. Totuși, dragostea între două persoane nu este desăvârșită dacă nu este împărtășită unei a treia persoane. Așadar, Dumnezeu este o trinitate de persoane unite în iubire desăvârșită.

Fără a elabora controversele teologice actuale pe tema Trinității, voi afirma doar că în special prin analogia cu societatea umană, Trinitarianismul Social conduce la colaps în triteism și nu corespunde naturii divine aș cum este înțeleasă din Scripturi și din tradiția Bisericii. A fi persoană umană înseamnă în primul rând a fi întrupat. Ori în Dumnezeire, prin însăși natura divină, doar Unul se întrupează. Dumnezeu nu se poate întrupa altfel decât în Fiul, prin Duhul – aceasta este o relație unică în Dumnezeire, care nu are echivalent în relațiile interumane. Din acest motiv, eu cred că atunci când vorbim despre persoane în Dumnezeire ar trebui să vorbim cu calificativ: “persoane divine.” Nu cred că există un termen mai bun. În orice caz, în dialogului cu celelalte religii monoteiste (Iudaism, Islam), Trinitarianismul Social este un handicap care nu este necesar creștinismului.

Până la urmă, de ce toate aceste divagații trinitariene? Au ele vreo relevanță semnificativă pentru viața practică, sau sunt doar un moft al teologilor care bat apa în piuă? Nu pot încheia această postare fără a afirma că doctrina Trinității sintetizează în mod unic și fundamental concepția creștină despre Dumnezeu, lume și viață. Câteva adevăruri care sunt ținute împreună în mod unic în Trinitarianism:

  1. În VT, contrastul fundamental între Dumnezeu și idoli – o creație omenească – este că Dumnezeu este un Dumnezeu viu. El deliberează cu sine (ca orice persoană umană), și are suflare și cuvânt.
  2. În timp ce noi suntem preocupați cu investigarea mecanismului creației, Scriptura declară simplu că Suflarea și Cuvântul Lui au adus în ființă, susțin, reînnoiesc și conduc creația și tot ce există. Actul creației este un act Trinitar.
  3. Revelația de sine a lui Dumnezeu este un act al dinamicii Trinitariene. Prin Duhul, Dumnezeu inspiră și dă Cuvânt prorocilor. Prin Duhul, Cuvântul lui Dumnezeu s-a întrupat în Mântuitorul. Nu există revelație/comunicare de sine a lui Dumnezeu în afara unei dinamici Trinitariene (aș argumenta că într-o anumită măsură nici în om – dar aceasta este un subiect pentru altă postare).
  4. Experiența personală a mântuirii în creștinism este un act Trinitarian. Prin Duhul, Dumnezeu face Cuvântul lui viu și lucrător în inima omenească. Răspunsul la Cuvântul lui naște omul din nou și îi aduce în inimă Duhul înfierii, care îl face să se adreseze lui Dumnezeu ca Tată.

Indiferent dacă un creștin are o teologie elaborată a Sfintei Treimi sau nu (cum, de altfel, nu o găsim elaborată pe paginile NT), în ultimă instanță orice experiență creștină autentică este o experiență Trinitară.

În lumina celor de mai sus, cred că trebuie să considerăm din nou în ce fel concepția despre Dumnezeu este diferită în creștinism, iudaism și islam. Dar, despre aceasta, cu altă ocazie.

4 Comments

  1. Pingback: Trinitate – Chibzuieli | Persona

  2. Pingback: Eugen Matei: În ultimă instanță orice experiență creștină autentică este o experiență Trinitară | Romania Evanghelica

  3. l.e.

    Regret dar s a redus totul la cuvinte.Nici Scriptura nu vrea a ne spune multe despre Trinitate;
    doar in 1 Ioan 5 cu 7 spune ; in rest nu cred ca este bine/facator sa aud explicatii omenesti, e ca si cand am vrea sa L explicam pe Dumnezeu!!!

    Reply
    1. ematei (Post author)

      Pe scurt, deci, asta înseamnă moartea tologiei.

      Reply

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *