Cinci afirmații:
1. Universul este un sistem deschis experienței umane. Dumnezeu nu ne-a descoperit toate tainele creației într-un manual de botanică, fizică quantică, astronomie, sau un manual complet al creației. El ne-a așezat în mijlocul ei și a spus „numește animalele,” „cultivă grădina” Noi înșine, fiind parte din creație o explorăm în toate dimensiunile ei, și din experiența vieții, a creației, a lui Dumnezeu, ne formăm o perspectivă asupre existenței și tăim în lumina acestei perspective.
2. Dumnezeu nu ne-a dat un manual de teologie. Dumnezeu s-a dat pe Sine și își manifestă prezența în noi și între noi în felurite instanțe. În VT Dumnezeu a vorbit prin prooroci. În particular manifestarea lui Dumnezeu în creație culminează în Hristos (implicațiile acesteia sunt încă sub desfășurare sub ochii noștrii).
3. Vorbirea noastră despre Dumnezeu (theo-loghia) este un răspus imediat la experiența lui Dumnezeu în istoria umană și în mod existențial în viața noastră. Astfel, teologia este secundară cronologic experienței cu Dumnezeu. Toți avem un fel de teologie implicită în urma experienței vieții, dar teologhisim intenționat, deliberat, în urma confruntării cu Dumnezeu de care avem parte. De exemplu, Moise a pus întrebarea teologică (Cine ești Tu?) după experiența rugului aprins. Saul din Tars a pus intrebarea teologică (Cine ești Tu?) după confruntarea de pe drumul Damascului. Apoi, s-dus în pustiul Arabiei pt. doi ani să-și reformuleze teologia – cea moștenită i se dăduse peste cap. Am putea observa principiul la toți marii teologi de-a lungul istoriei, dacă au avut o experiență dramatică, punctiliara, cu Dumnezeu sau o experienta progresiva.
4. Noi teologhisim din diferite motive: (a) pentru noi înșine, ca să aducem în aromonie, într-o viziune asupra vieții, experiența lui Dumnezeu și a creației, și să creștem spre desăvârșire spirituală – acesta este un proces continuu; (b) în contextul cumunității de credincioși ca să trăim prezența lui Dumnezeu împreună ca o manifestare a Împărăției Lui în creație (în diferite forme: cântare, rugăciune, predică, dialog, închinare); (c) pentru semenii noștrii necreștini, ca să dăm socoteală de nădejdea care este în noi și să conviețuim împreună ca familie umană.
5. Rezultă că deși Dumnezeu nu se schimbă, teolgia se schimbă și este determinată de contextul istoric, cultural, social, etc. în care se află teologul. Cîte va exemple folosind diagrama alăturată pot ajuta, deși trebuie să subliniez că aceste contexte nu sunt pure – ele se suprapun:
(a) Contextul A: Viața lui Isus. Isus a venit la poporul evreu și și-a desfășurat activitatea în mod aproape exclusiv între ei. La întrebarea crucială „Cine zic oamenii că sunt Eu” răspunsul a fost dat în termenii VT/ebraici. El este Hristosul, Mesia, Unsul, Împăratul, Odrasla, etc.. Pentru un marțian căzut din alt context acestea nu ar fi avut sens decât dacă ar fi trăit o vreme „în acest context” să ajungă să le înțeleagă (când noi facem exegeză încercăm să intrăm oarecum în contextul scrierii, pentru că ne este într-o anumită măsură stăin și nouă).
(b) Contextul B: Părinții bisericii. A avut loc o schimbare de paradigmă semnificativă sub influența culturii majoritar grecești (prin extinderea Evangheliei din Ierusalim către Roma). La întrebarea „Cine este Isus” răspunsul a fost dat de părinți în termenii culturii și filozofiei grecești, care domina înțelegerea creației. El este cuvântul întrupat (deja în Ioan), Logosul divin, principiul rațional al creației, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, etc. Termenii înțelegerii contemporane au fost folosiți: ousia, hypostasis, prosopon, substantia, persona, etc.
(c) Contextul C: Scolasticismul, în vest. Influența dominată de gândirea greacă nu s-a schimbat major, dar s-a schimbat metodologia. Pe vremea părinților, metodologia a fost puternic platonică, plecând de la lumea superioară a ideilor către înțelegerea lumii în care trăim (starting from above). Cu scholasticii metodologia s-a schimbat după metoda lui Aristotel. Pornim de la creație către lumea ideilor (from below), pentru că formele/ideile nu exită în ele însele ci doar substanțiate în creație. Teologia lui Aquinas a fost puternic influențată de Aristotel. Plecând de la creație, putem demonstra existența lui Dumnezeu (cele cinci dovezi ale existenței lui Dumnezeu a lui Aquinas). În această fază, filozofia este în slujba teologiei – nu va fi contradicție între Dumnezeu în creație și Dumnezeu în revelația supranaturală.
(e) Contextul E: Iluminismul. Din motive de spațiu și timp sar la acesta. Metodologia (aristoteliană) de a pleca de la creație, de la lumea experimentată a rămas, dar baza și metodologia acesteia s-a schimbat. „Îndrăznește să folosești rațiunea” a fost leitmotivul acestei abordări. Rezultatul? Pentru că pe Dumnezeu nu-l putem găsi și demonstra experimental și rațional în creație, Dumnezeu nu există! Tot ce s-a făcut în trecut trebuie reinterpretat în lumina abordării științifice a realității de către omului modern. În teologie s-a afirmat că totul trebuie demitologizat, aruncându-se coaja/contextul mitologic vechi, și păstrînd esența spirituală. Desigur, rezultatul acestei abordări este predeterminat către ateism prin premizele investigației, iar teologia devine etică umană. La întrebarea „cine este Isus” s-au scris zeci de lucrări „Viața lui Isus” încercând să reconstruiască identitatea Lui pe principiile istoriografiei moderne (nu există minuni, etc.). Albert Schweizer în The Quest for Historical Jesus a arătat că fiecare re-construcție așazis istorică a lui Isus este după chipul constructorului. Expresia contemporană a acestei mișcări de reconstucție este ridiculosul Jesus Seminar. Ca reacție la această evoluție a teologiei pe linie liberală (nu mă refer la liberalism politic, libertinaj, etc.) s-a format fundamentalismul religios care tinde să fie anti-intelectual, separatist, etc.. Despre liberalism și fundamentalism altă dată.
(f) Contextul ?: Contextul nostru. Unii îl numesc postmodernism, dar nu cred că este un consens tocmai general (alții îl numesc fluid modernity). Voi discuta acest aspect într-un post viitor, cât și cum să teologhisim (să vorbim despre Dumnezeu și să trăim prezența Lui) în acest context. Deocamdată, câteva caracteristici: nu există baze pe care să clădești. Fundaționalismul nu este acceptat. Credința, rațiunea, știința, nici una nu e stabilă și ultimă. Pluralism: toate religiile, toate expresiile culturale ale omului au validitate egală. Evitarea doctrinei, afirmarea experimentului (emergent church). Și altele.
Cum teologhisim în contextul nostru? Care este scopul teologiei? Care este metoda? Care este provocarea generației noastre? Ce înseamnă că ne întoarcem la Părinți sau/și la Scriptură (cu ce scop? putem întoarce istoria înapoi? ar trebui?). Despre toate acestea, în postări viitoare! (my lunch break is over!).
Pingback: Statornicia și adevărul creștinismului