Chibzuieli

Teologia Euharistiei la baptiști

Nu mi-am propus să ajung atât de repede în detalii despre celebrarea Euharistiei deși m-am gândit la câteva postări despre actele de cult, dar recent am nimerit peste înregistrarea video a Mesei Domnului celebrată anul trecut la conferința Străjerilor prin slujba lui Iosif Țon. Mi-a atras atenția efortul (prea intens în context, după mine) să prezinte teologia Euharistiei din perspectiva experienței individuale a credinciosului și mai puțin din perspectiva unității dintre credincioși exprimată în ritual, așa cum menționează Pavel în Corinteni, de exemplu.


Atenția mi-a fost atrasă și prin faptul că mi-am amintit de postul de pe ClujulEvanghelic.ro la subiect. Într-adevăr, este ușor de observat că cei ce favorizează înțelegerea sacramentală a Euharistiei centrează înțelesul acesteia în jurul expresiilor Domnului „acesta este trupul Meu” și „acesta este sângele Meu,” care trebuie interpretate literal (ca atare, elementele se transformă / transubstanțiază), în timp ce cei ce favorizează abordarea comemorativă centrează înțelesul cinei în jurul expresiei „să faceți lucrul acesta spre pomenirea Mea.” Ori, este remarcabil că abordarea dogmatică a lui Iosif Țon merge împotriva acestei accentuări preferențiale a Scripturii în sensul că el urmărește ideea că trupul și sângele lui Hristos sunt hrana care ne dă viață, din Evanghelia după Ioan.

Se pare că în ultimii ani, poate și printr-un efort de distanțare de teologia ortodoxă, această abordare a devenit mai puțin frecventă la baptiștii români, dar trebuie menționat că această perspectivă de asemenea face parte din tradiția lor. Tradițional, de la bun început la baptiștii români Cina este de asemenea înțeleasă ca „nutremînt sufletesc” (Socaciu, Catehismul Apostolic, p. 122-3), sau după Mărturisirea de credință baptistă din 1905 (când baptiștii au fost recunoscuți legal în Ungaria/Transilvania), tradusă și tipărită în 1927 de editura „Farul Mântuirii” (limbajul vechi, original):

Noi credem și mărturisim că Cina Domnului este o sfântă moștenire lăsată de Iisus Comunității (bisericii) din care ea se nutrește în mod spiritual cu trupul și sângele lui Hristos vestind moartea lui până când va fi venit…

Ținem, ca la îndeplinirea acestei sărbători să se țină seama exact de procedeul apostolic.

Așadar, slujba cinei condusă de Iosif Țon este o celebrare după un tipar puțin atipic dar și tipic baptist. Aspectul tipic baptist este dat de faptul că urmărește ritualul simplu, instituit de Domnul Isus, așa cum este redat în Scripturi. Nu tu proscomidie (deși cineva a pregătit elementele), anaforauă (deși rugăciunile pentru elemente se pronunță), antimis (scriptura se pune unde este loc), epicleză, ecfonis, ectenie, cădelniță, cățuie, sfânt disc, linguriță (ok, păhărele, că vinul trebuie distribuit cumva). Nu heruvic, antifoane, axioane, anaforă ori antidor, etc… Ca să nu mai vorbesc de gesturi liturgice, felul în care trebuie așezate elementele, semnele de pe ele, numărul bucățelelor de pâine pe disc, veșmintele preoțești, etc.. Pentru un baptist un astfel de sistem este atât de elaborat încât se întreabă dacă prin el se mai poate vedea pădurea de copaci! (Până la Dumnezeu te mănâncă ritua…, oh, nu, sfinții :)).

Sursa: wikipedia.org

Cred că ar fi, totuși, interesant dacă cineva ar face o paralelă între ritualul Euharistiei elaborat, practicat de ortodocși și masa Domnului la baptiști; nu aș fi surprins de paralelele semnificative. Cel puțin, cele patru mișcări fundamentale desemnate de cele patru verbe care structurează ritualul și care sunt prezente în Scripturi și în toate riturile creștine sunt acolo și la baptiști (a luat, a binecuvântat, a frânt, a dat).

Sâmbătă noaptea la noi (Romania este decalată 10 ore înainte de California), fiind prima Duminică din lună, am urmărit slujba cinei în mai multe biserici evanghelice din Romania și din SUA care transmit live pe internet. Desigur, duminică am participat la cină în biserica noastră. Pentru comparație, am remarcat accentul pus pe conceptele de comemorare și simbol, precum și sublinierea făcută de Mihai Hușan la biserica Betel din Cluj că elementele nu se transubstanțiază (cina începe la 2:35:00). Se pot remarca ușor expresiile „act comemorativ,” „ne amintim,” „pâinea care simbolizează trupul,” „ne apropiem de simbolul sângelui” etc..

Evident, în această instanță Hușan este mult mai Zwinglian decât Țon. De fapt, Țon care vrea să fie un anti-ritualist, este mai ritualist, mai sacramental și mai bogat teologic (cred eu, și mai „mainstream baptist”) decât Hușan în performanța actului, deși este de remarcat că Hușan nu a condus singur ritualul, ca atare responsabilitatea pentru cum a fost structurat nu îi aparține cu totul. Vezi de exemplu la Țon gestul expresiv al frângerii pâinii, care în treacăt fie spus, ar fi fost mai semnificativ cu pâinea pe care o mănâncă rumânul în fiecare zi ca să trăiască, mai ales dacă bucata ar fi fost mai vizibilă pentru toți din adunare decât bucățica de pâine nedospită invizibilă între degetele lui (sunt sigur că nu s-a ocupat el de pregătirea elementelor). Nu mai zic că am văzut și o biserică (ne-baptistă) în care oficiantul a transformat cuvintele Mântuitorului în „aceasta reprezintă trupul Meu” și „acesta reprezintă sângele Meu!”

Așadar, întrebarea pentru un baptist este în ce fel „se nutrește în mod spiritual cu trupul și sângele Domnului” când ia cina? Am întrebat bine incluzând expresia „în mod spiritual,” pentru că pentru baptiști acesta este un aspect de bază. Elementele nu se transformă sau transubstanțiază, dar Hristos este prezent în mod real în act, sau mai precis, îl primim pe Hristos în mod real în noi când ne împărtășim. Țon spune că elementele sunt „vehiculul” prin care se trăiește unirea noastră cu Hristos. Cum se petrece acest lucru? Răspunsul ar fi în mod necesar prea elaborat pentru un post pe web. De aceea, încerc să prezint doar principiul de bază al sacramentelor, așa cum îl înțeleg ca baptist, care derivă din însuși principiul fundamental al credinței baptiste, și anume acela al suveranității imediate, totale, și nemediate a lui Dumnezeu asupra sufletului omului și competența implicită a fiecărui suflet să dea socoteală pentru sine și să intre în relație cu Dumnezeu. Desigur, aceasta nu se trăiește în afara Bisericii și a actelor de cult ci prin Biserică și prin actele de cult, dar ca urmare a acestui principiu, actele respective nu sunt înțelese în același fel ca în bisericile cu pronunțat caracter sacramental. Deci, să încerc.

Ca să pricepem operarea, eficiența și puterea actelor de cult la baptiști trebuie să înțelegem că în teologia baptistă toată experiența creștină (segmentată uneori în diferiți pași, ca pocăință, regenerare, justificare, înfiere, etc.) poate fi însumată sub conceptul unirii cu Hristos. Această unire este imediată, la nivel sufletesc prin Duhul Sfânt și capătă dimensiune sau realitate obiectivă în ritual (botez la începutul vieții creștine și Masa Domnului pe parcursul ei). Nu vreau să fiu acuzat că inventez eu teologie baptistă :), deci redau aici în mod selectiv câteva rânduri extrase din teologia sistematică a lui Mullins (din The Christian Religion, p. 409ff ), dar remarc că de exemplu A.H. Strong este tot atât de expresiv la subiect, sau chiar mai „strong.”

Tot ce am spus de la bun început despre viața creștină, și fără îndoială, tot ce rămâne de spus în continuare poate fi însumat într-o singură frază, unirea cu Hristos….

…Este clar că atunci când devine creștină o persoană intră într-o nouă relație personală. Credința care mântuie nu este acceptarea unui crez sau a unei credințe intelectuale de orice fel. Această credință nu se poate echivala cu a deveni membrii în vre-o biserică sau cu primirea „sacramentelor” sau a actelor de cult (n.tr.: receiving of… ordinances). Această credință nu este echivalentă nici cu „să crezi Biblia” într-un mod intelectual. A deveni creștin înseamnă să intri într-o relație nouă personală cu Hristos….

Toate aceste afirmații de mai sus dau proeminență adevărului general că aspectul central și vital al religiei creștine este constituit de o relație personală nouă cu Isus Hristos. Dar nici aceasta nu exprimă deplin toată semnificația vieții creștine. Este o viață în unire cu Hristos.

Autorul cuntinuă elaborând baza biblică a acestei afirmații explorând diferite concepte biblice (Ioan 14:23; 1 Ioan 2:6; Rom 6:11, 8:1; 2 Cor 5:17; Gal 2:20; Gal 2:20, 3:27, etc.) după care încearcă să sintetizeze natura unirii cu Hristos în șase dimensiuni:

  • Este o unire vitală. Nu este o unire printr-o legătură exterioară ca atunci când două obiecte sunt legate sau sudate împreună de ceva, ci este unirea vitală a membrelor unui organism. „Viața Lui curge în noi!”
  • Este o unire morală. Nu în sensul că Hristos exercită o influență morală sau este un exemplu pentru noi, ca cel al uni martir, să zicem, ci în sensul că El locuind în noi și noi în El, Hristos reproduce în noi trăsăturile lui morale. Contactul lui cu noi e „direct și imediat/nemijlocit”.
  • Este o unire spirituală. Adică o unire a duhurilor nu a trupului. Aceasta merge dincolo de unirea naturală. În mod natural Hristos este unit cu toți oamenii și cu întreaga natură (Col 1:17). Unirea despre care vorbim aici, este o unire prin Duhul Sfânt. Aici citez: „Duhul Sfânt creează din nou în noi imaginea morală și spirituală a lui Hristos. Aici trebuie să ne distanțăm de eroarea unirii sacramentale, ca și cum așa-numitele sacramente în ele însele ar avea putere să comunice sau să susțină viața.
  • Este o unire personală. Adică, în această unire nu se petrece o dizolvare a personalității umane ca în panteism, ci relația „eu-Tu” este definită mai clar. În treacăt spus, paralelele în interpretarea personalistă a experienței creștine dintre Mullins și Dumitru Stăniloae par să fie uimitoare. Pe când o teză de doctorat analizându-le?
  • Este o unire inscrutabilă. „Felul în care Spiritul divin mediază viața lui Hristos spiritelor noastre este o chestiune care ne conduce spre misterul întrebărilor fundamentale ale existenței și ale vieții.” Dar aceasta nu trebuie să ne conducă spre misticism vag și nedefinit, spune Mullins. Efectele din conștiințele noastre ne sunt bine cunoscute nouă. Acestea sunt cele ce ne conduc la închinare și slujire.
  • Este o unire permanentă care rămâne (abiding). Ea se bazează pe harul și puterea Celui cu care ne-am unit.

Să mă întorc la sacramente, acum. Există o legătură organică între realitatea spirituală nevăzută și subiectivă a unirii noastre cu Hristos, pentru că ea ține de experiența spirituală a fiecăruia (nimeni nu poate intra în sufletul altuia decât Dumnezeu) și dimensiunea vizibilă și obiectivă a ei. Dimensiunea fizică și obiectivă a acestei realități este dată de actele de cult/sacramente, adică botezul și cina. Cele două realități nu se pot separa. Întreaga realitate poate fi ilustrată prin cea a unui aisberg. Un aisberg are o dimensiune văzută, deasupra apei, și una nevăzută în mod normal, cea mai mare parte a lui fiind sub apă. Cele două nu se pot separa nici exista una fără alta.

Pentru baptiști, actul exterior, obiectiv, nu creează în mod automat realitatea lăuntrică (prin calitatea oficiantului sau elaborarea ritului/sacramentului). Este eronat să spui că actul vizibil creează realitatea spirituală prin sine însuși (transubstanțiere/transformare în virtutea actului săvârșit/ex opere). De aici derivă la baptiști dizolvarea întregului sistem sacerdotal intermediar între om și Dumnezeu. Hristos este mijlocitorul. El este Marele Preot și toți creștinii la rândul lor sunt preoți în sensul că ei mediază pe Hristos din ei creației și unii altora. Săvârșirea actelor de cult, desigur, și la baptiști cere lucrători hirotoniți, dar nu pentru că ei ar fi purtătorii harului în mod obiectiv – ei sunt instrumente ordinate/puse de o parte pentru această slujbă. Rolul lor este funcțional, în mijlocul unei singure clase de preoți. Las la o parte în acest post diferența dintre baptiști și alți evanghelici (creștini după Evanghelie, congregaționaliști) la care cina poate fi dată de orice membru în biserică, și afirm doar că punerea de o parte pentru slujba la baptiști nu creează o distincție sacerdotală între credincioși.

În același timp, ca să nu comit păcatul de a privi doar în ograda altuia, adaug că baptiștii trebuie să fie conștienți că realitatea lăuntrică este subiectivă, practic ne-fixă, sau am putea spune, ne-existentă pe deplin până când nu este obiectivizată prin actul exterior, prin ritual. Așadar, înghețarea unor baptiști într-un fel de comemorantism iconoclast este tot atât de greșită.

Deși nu operează în același fel ca la catolici sau ortodocși, și pentru baptiști actele de cult pot fi considerate sacramente. Sacramentul este definit ca un semn exterior, vizibil al unui har lăuntric, spiritual. Diferența este una de cauzalitate/mișcare. Pentru ortodocși și catolici actul executat de preotul hirotonit conferă har pentru că preotul este purtătorul harului prin hirotonire. Pentru baptiști, Dumnezeu lucrează în mod imediat în sufletul omului dar această lucrare capătă realitate obiectivă în dinamica vieții Bisericii prin sacramentul vizibil.

Ca și botezul, în care l-am primit pe Hristos prin credința care capătă viață în act, cina este un eveniment cu implicații cosmice, eterne. L-am primit pe Hristos la botez, dar acum Hristos trebuie „să ia chip” în noi, să trăiască în noi iar noi „să ne îmbrăcăm” cu El, să devenim tot mai mult ca El. Duhul Sfânt ne transformă după modelul Lui (2 Cor 3:18). Facem acest lucru cultivând relația noastă cu El în fiecare zi. Baptiștii sunt activiști! Activismul baptist derivă din această relație a lor cu Hristos. Avem programe, predici, studii, etc.. Dar locul unde această relație cu Hristos se sedimentează și se obiectivizează în noi este în actul cinei, în care trăim nevăzutul și văzutul acestei realități împreună ca Trup al lui Hristos. În acest sens spunem că „mâncăm trupul Domnului și bem sângele Lui.” Este un act care dă viață. Practicarea cinei doar ca un act secundar, adiacent, un fel de apendice comemorativ la activismul bisericesc este tragică vieții spirituale a bisericii și a credinciosului. Poate și de aceea sunt între noi neputincioși și bolnavi, și nu puțini dorm (sau nu cresc bisericile baptiste).

În tradiția veche baptistă cina era un act ritmic central în viața bisericii. Credincioșii aveau o întâlnire specială în săptămâna dinaintea cinei (vinerea sau sâmbăta de obicei) în care se verificau, se mărturiseau, se pocăiau și se împăcau de orice ar fi putut pune un zid de despărțire între ei și Hristos sau între unii și alții. Nu pledez pentru întoarcerea obiceiurilor vechi. Înlocuirea unei tradiții cu alta sau stabilitatea unei tradiții nu produce în mod automat spiritualitate. Fiecare biserică locală trebuie să își găsească ritmul și spiritualitatea ei (și un pic de semnal de la centru n-ar strica). Dar o biserică locală a cărei viață nu este centrată în jurul unirii ei cu Hristos în actul cinei este o biserică deficitară (dacă totuși practică cina), sau un club activist religios (dacă nu o practică dar vrea să se cheme biserică).

Scuze pentru postul lung, dar cu aceasta n-am făcut decât să tratăm subiectul superficial și rapid. Aspecte importante nici n-au fost atinse (e.g. cina ca jertfă) – am încercat doar să dau o direcție în care aș elabora o teologie sacramentală baptistă. Continuarea ei trebuie făcută de teologi, și eu sunt doar laic cu vorbe multe :).

28 Comments

  1. Cristian Pascu

    Este o unire spirituală. Adică o unire a duhurilor nu a trupului.

    Ei, aici e aici. Dumnezeu S-a facut Trup. Trupul lui este hrana. Sangele lui este bautura. “Gustati si vedeti ca bun este Domnul.” “Trupul vostru este templu al Duhului Sfant.” Biserica este Trupul lui Hristos.

    Omul se indumnezeieste si cu trupul si cu sufletul. Pentru indumnezeire avem nevoie de unirea cu Hristos, sa nu mai traim noi, ci Hristos sa traiasca in noi.

    Nu inteleg pe ce s-ar fundamenta o separatie (gnostica?) intre trup si suflet?

    Reply
    1. Eugen

      Personal operez cu o concepție unitară despre om, nu cred că postul presupune un dualism gnostic. Dacă spun că Hristos locuiește în om prin Duhul Sfânt și nu altfel, nu sunt un dualist. Chestia cu „gnostic” este și mai ne-aplicabilă. Materia este a-morală. Acest aspect l-am mai atins-o la discuția despre cinstirea moaștelor.

      Faptul că Dumnezeu s-a făcut trup nu înseamnă transubstanțierea sau îndumnezeirea materiei. Altfel cum îți explici că Hristos a fost ispitit în toate lucrurile ca și noi? Și dacă întruparea lui Hristos ar însemna îndumnezeirea materiei, crucea n-ar mai fi necesară. Am fi mântuiți prin întrupare numai, nu și prin jertfă.

      Dacă citești VT în context, cum Îl gusta autorul pe Dumenzeu înainte de întrupare și fără nici un ritual al transubstanțierii. Citești la fel „dacă ochiul tău te face să cazi în păcat?… :).

      Aici e aici. Dacă lucrurile ar sta cum spui tu, și-un drac care pune mâna pe pâine și pahar ar deveni sfânt.

      Reply
      1. Cristian Pascu

        Și dacă întruparea lui Hristos ar însemna îndumnezeirea materiei, crucea n-ar mai fi necesară.

        Invierea este cea care a deschis calea sfintirii materiei si a indumnezeirii oamenilor. Si crucea a fost necesara ca sa vina invierea.

        Euharistia nu sfinteste in mod magic si automat. Euharista este jertfa, si devine efectiva numai in jertfa smerita, in smerenie, care este lepadare de sine.

        Demonii nu mai sunt capabili de smerenie. Oamenii insa sunt, pana in ultima clipa a vietii.

        In Vechiul Testament a existat o pregustare a vietii vesnice, dar nu l-a dimensiunea la care ea a fost posibila dupa intrupare si dupa inviere.

        Evreii au inteles literar cuvintele Mantuitorului si s-au smintit, iar El nu i-a corectat. Chiar a insistat spunand ca Trupul si Sangele Lui sunt adevarata mancare si bautura.

        Reply
  2. pasareaphoenixremixed

    well done!
    in primul rind iti multumesc pentru initiativa si pentru efprtul in sine.

    mi se pare foarte buna trimiterea la sacramente din final, poate trebuia pusa mai sus sa nu existe banuiala ca baptistii cred in eficienta sacramentului.

    urmeaza si un post despre vin vs must si piine vs azimi?

    Reply
    1. Eugen

      Îmi amintesc de fețele livide ale unor americani care au venit în Ro și au servit cina cu vin :).

      Reply
  3. waynicecitizen

    Eugen,
    Splendid! Ar fi fost interesant sa se comenteze putin despre etimologia cuvantului euharistie, conectiile cu seder-ul evereiesc, ideea de multumire prevaland, conectind toate fazele, si desigur, pentru noi crestinii (de toate tipurile, si ritualuri), cum euharistia completeaza cercul harului, jertfa lui Isus fiind darul, euharistia fiind rasounsul meu, directionat de El, intru multumire …

    Reply
    1. Eugen

      Thanks Mircea. Am abordat subiectul doar din perspectiva care a creat o oarece controversă pe internet. De aceea am pus nota scurtă de la sfârșit la care se referă Alex. În nici un caz nu mi-am propus o abordare comprehensivă a subiectului, nici nu sunt sigur că aș fi tocmai pregătit să o fac. Poate titlul este un pic misleading. Dar puteți adăuga voi câte cev…

      Reply
  4. Doru Radu

    Multumesc si eu pt efort si amploare.
    Citeva observatii.
    a) Suntem tot mai acuzati – pe alte bloguri teologice- ca suntem periculosi fiind literalisti la Scriptura. Paradoxul e ca cei ce ne acuza sunt de-a dreptul literari la capitolul “Acesta e trupul Meu”… dintr-o data dragostea criticilor nostri pt metafore s-a dus pe apa simbetei
    b) Dupa parerea mea de neteolog, limbajul Domnului e metaforic. Asta nu anuleaza analiza dvs. Pretentia de literalism aici e ridicola pornind de la faptul evident ca Mintuitorul era acolo de fata si nu putea sa se trans-substantieze si sa dispara; cu tot respectul pt sfintenia subiectului. Usor -hazliu- mi se pare insistenta din partea unor credinciosi care insista pe singularul “pahar”, bind cu totii dintr-un singur pahar. Dupa stiinta mea putina acesta era unul (al treilea?)din paharele de vin baute la Pastele evreiesc; asta explica singularul.
    c) As remarca faptul uitat in mod ciudat ca desi Pavel subliniaza in Corinteni importanta Cinei, ii mustra pt ca ei se adunau -la impartasanie- ca se faca mai mai rai si nu mai buni. La ce le-a folosit atunci impartasirea trans-substantiata? Evident ca baptist fiind nu ma multumeste un ritual in sine fie el sacramental, daca termenul joaca o importanta atit de mare.
    d) Un alt lucru care se uita este acela ca primii crestini luau zilnic Cina acasa si saptaminal cind se adunau laolalta (daca nu mai des). E putin probabil ca aasa sa se fi practicat mult ritual… si e notabila absenta sacerdotului.
    PS. M-as simti onorat sa comentati/comenteze cineva, desi nu am pretentia ca scrierile mele sunt atit de importante. Si nici nu se vor un atac la adresa cuiva…

    Reply
  5. Doru Radu

    @”Într-adevăr, este ușor de observat că cei ce favorizează înțelegerea sacramentală a Euharistiei centrează înțelesul acesteia în jurul expresiilor Domnului „acesta este trupul Meu” și „acesta este sângele Meu,” care trebuie interpretate literal (ca atare, elementele se transformă / transubstanțiază)”
    Probabil nu intereseaza pe nimeni, dar Wurmbrand pretindea ca in original n-ar fi verbul a fi; adica Mintuitorul ar fi spus “acesta, Trupul Meu”. Presupun ca Wurmbrand sustinea consubstantierea. Comentind acelasi text, el argumenta cu faptul ca in alte expresii, precum Eu sunt vita sau Usa, nimeni nu si-L imagineaza pe Mintuitorul cu balamale sau frunze. Mi s-a parut un argument simplu dar irefutabil. Scuze pt revenire.

    Reply
  6. Cristian Pascu

    Uneori, in intelegerea Scripturii, se face mai multa filologie decat teologie. Teologie, cu adevarat, fac cei care il cunosc pe Hristos. Exista cazuri in care Sfintilor Parinti li se arata Hristos pe masa altarului, ca sa se convinga ca intr-adevar ce se imparte este trupul si sangele Lui.

    Prin credinta stim toate acestea. Pentru unii, noi cei multi, credinta este fara vedere, pentru altii credinta este din vedere. Apostolul Pavel L-a vazut pe Hristos, de exemplu, cum multi dintre noi nu am facut-o. Si ca el altii de-alungul istoriei. Ei sunt cei in masura sa spuna ce inseamna cuvintele Mantuitorului, cand trebuie citite metaforic si cand nu.

    Literar/metaforic/alegoric sunt distinctii care nu pot fi aplicate matematic unui text cum este cel al Scripturii. La fel si cele de ordin istoric. Imitarea fara intelegere a ceea ce faceau crestinii dintr-o anumita perioada, din principiu, iarasi nu poate crea o baza pentru o practica eclesiala sanatoasa.

    Din cate stiu eu, in istorie, nu s-a iscat nicio controversa teologica legat de complexitatea cultului euharistiei (sau al liturghiei intregi). Doar asupra unori aspecte punctuale, intre vest si est. Pana la Reforma, desigur.

    Este importat de remarcat, cred eu, ca aceasta complexitate a crescut doar intr-o directie. Adica in afara de liturghia catolica si cea ortodoxa (pentru motive evidente), nu mai avem variante intra-confesionale. Ori eu cred ca daca complexitatea s-ar fi adaugat nejustificat, automat ar fi aparut variatii. Asa cum initial cineva ar fi spus “dar hai sa facem si asta, ca asa spun eu”, si altii s-ar fi gasit sa spuna ceva similar si sa faca ceva diferit. Dar nu s-a intamplat asa ceva.

    Reply
    1. Eugen

      Deci, să mă asigur că înțeleg… Unii Sfinți Părinți l-au văzut pe Hristos pe masa altarului și de aici ei s-au convins (li sa spus, sau au concluzionat ei?) de transformarea fizică a elementelor. Ca atare ei, Părinții, ne spun când să citim un text metaforic și când nu. Ca și în cazul citirii „denominaționale” a Scriputrii, când ei ne spun când să citim preot în loc de episcop. Ca atare, „acesta este trupul Meu” trebuie citit literal, și „eu sunt vița, voi sunteți mlădițele” trebuie citit metaforic… Hmmm… tu chiar crezi asta, Cristian?

      Iartă-mi neștiința, eu n-am studiat patristica, ai putea să ne spui care părinți l-au văzut pe Hristos pe altar? Aș vea să citesc și eu.

      Or fi fiind pe undeva cititori ai Scripturii care aplică distincțiile literar/metaforic/alegoric în mod matematic Scripturii, dar nici un om cu un pic de minte nu cred să o facă. Aplicarea „matematică” a vre-unor reguli de citire a Bibliei este un fel de stereotipizare a celor ce dau prioritate Scripturii în viața lor spirituală care în cele mai multe cazuri vine din lipsă de cunoștință a acestora. Pe de altă parte, bunul simț îmi spune că autorii Scripturii au comunicat în mod natural prin cuvânt, că așa au citit textul primii lor cititori, și deci, așa caut să îl citesc și eu. Normal, nu trăiesc în același context, de aceea caut să înțeleg cât mai bine contextul istoric-cultural.

      Oricum, aceasta ilustrează destul de bine că ortodoxia e zidită pe temelia Sfinților Părinți, iar baptismul pe temelia apostolilor și proorocilor, că baptiștii la ei merg când merg la Scriptură :). Glumesc, desigur, dar nu cu răutate :).

      Reply
      1. Cristian Pascu

        Americanii spun mai bine “common sense” pentru intuitie. Intuitia ne poate ajuta atat de mult cat suntem noi, ca persoana, in stare sa intelegem. Vederea si intelegerea duhovniceasca o au cei care au depasit stadiul “bunului simt”.

        Exista mai multe relatari similare, nu am in minte acum o referinta exact. Imi cer scuze pentru asta. Oricum, nu pe astfel de relatari se bazeaza intelegerea ortodoxa a euharistiei. Sa nu ignoram ca, in fapt, eliberarea crestinismului nu a produs o schimbare de directie teologica in Biserica. La cativa ani dupa decretul lui Constantin, la primul sinod, au participat multi parinti de prin toate zonele cuprinse de crestinism. Unii foarte batrani, deci din secolul 3, supravietuitori ai prigoanelor romane si ai catacombelor. Ei stiau cum se savarsea liturghia in secolul 3 si 2, chiar, inaintea lor.

        Unii vad secolul 4 ca fiind total desprins de perioada apostolica, ceea ce este istoric si teologic in exact. Sfintii Parinti au trait majoritatea in pustie, in singuratate sau in manastiri. De cele mai multe ori au luptat impotriva puterii statale sau ecleziale.

        Asadar, eu cred ca teologia patristica cu privire la euharistie reprezinta continuarea intelegerii apostolice, cu explicitarile necesare si inerente noului context in care Biserica a inceput sa se lupte cu ereziile si nu cu prigoanele.

        Intre “eu sunt vita, voi mladitele” si “beti dintru acesta toti, acesta este sangele meu” este o legatura foarte stransa. Este metafora prima afirmatie, dar metafora pentru ce anume? Legatura dintre mladite si vita este una foarte stransa, de simbioza practic. Mai mult, sunt un singur trup.

        Cum devenim, efectiv, ca mladita si vita, un singur trup cu Hristos, daca impartasirea este doar spirituala? Asa cum seva vitei trece in mladite, asa si Sangele lui Hristos trebuie sa curga prin vinele noastre, iar trupul nostru sa se impartaseasca de Trupul lui Hristos.

        Noi toti oamenii suntem o fire, o natura, fiindca ne luam carnea din parintii nostrii. Eva nu a fost creata din pamant, ci a fost luata din trupul lui Adam. Altfel ar fi fost doua umanitati separate. Hristos si-a luat trupul din Fecioara Maria, nu a fost creat un trup separat pentru El. Carne din carne. Hristos isi da trupul ca hrana pentru viata vesnica, pentru indumnezeire, asa cum o mama isi imparte sangele cu pruncul din pantece.

        Reply
        1. Eugen

          Nu mă refer simplu la „common sense” sau intuiție când citim Scriptura. Mă refer la faptul că așa cum tu și eu comunicăm în mod natural în scris, așa și comunicarea celor ce au scris Scriptura a fost naturală. E adevărat, și noi avem convențiile noastre (cum ar fi :)), și ai nevoie de cunoaștere a culturii, a contextului și modurilor de comunicare pentru a înțelege ce comunicăm. Spațiul tău și al meu cultural este atât de comun că ne înțelegem lesne. Imaginează-ți că schimbul nostru de idei va fi găsit peste 2000 de ani… Cum se vor fi schimbat lucrurile! În acest sens avem nevoie de exegeza textului și a contextului, pentru că ce a fost natural pentru ei atunci, nu mai este pentru noi. O citire naturală a textului din Ioan nu implică transformarea fizică a elementelor. Afirmația trasformării este făcută pe baze teolgice. Punctul tău cu „eu sunt vița” nu face decât să întărească argumentul meu. O să citesc amândouă textele la fel (literal) când o să ne crească la amândoi câte o frunză de viță pe cap :). Până atunci, afirm că e o realitate spirituală, nu materială. Bineânțeles că legătura noastră cu Hristos este una organică (vezi „unire vitală”).

          Teologia sec.v este o sinteză teologică a mesajului creștin în cultura sec. 4. Deci, normal că este o dezvoltare a teologiei și o contextualizare a ei. Nu înțeleg de ce ortodocșii au înghețat acolo.

          „Hristos în voi” și „Duhul Sfânt în voi” este același lucru. Hristos locuiește „în inimile voastre prin credință.” Sau consideră:

          Voi însă nu mai sînteţi pămînteşti, ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în voi. Dacă n’are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui.
          Şi dacă Hristos este în voi, trupul vostru, da, este supus morţii, din pricina păcatului; dar duhul vostru este viu, din pricina neprihănirii.
          Şi dacă Duhul Celui ce a înviat pe Isus dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Isus din morţi, va învia şi trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Său, care locuieşte în voi. (Rom 8:9-11 CNS)

          Aceste adevăruri nu au nimic de a face cu transformarea fizică a elementelor mesei Domnului.

          Reply
  7. Doru Radu

    Criastian Pascu:
    @”Pentru indumnezeire avem nevoie de unirea cu Hristos, sa nu mai traim noi, ci Hristos sa traiasca in noi” -foarte frumos.
    “Teologie, cu adevarat, fac cei care il cunosc pe Hristos.” – din nou frumos si adevarat…. Evident ca avem pareri diferite. Nu dati niicun rol Duhului Sfint in intelegerea de catre credincios a Scripturii? La urma urmei, Cuvintul e sabia Duhului.

    Reply
    1. Cristian Pascu

      Hristos poate fi cunoscut numai in Duhul Sfant. El este Mangaietorul pe care Mantuitorul ni l-a trimis ca sa ne invete toate. Insa aici trebuie precautie. Multi isi spun si spun ca ii invata Duhul Sfant, cand in fapt se ghideaza dupa propria intuitie. Numai in Biserica, in smerenie si ascultare, este calauzirea Duhului Sfant. Asa cum Hristos insusi, Maica Sa, Apostolii si ucenicii lor au facut ascultare smerita.

      Reply
  8. Emil

    “…am încercat doar să dau o direcție în care aș elabora o teologie sacramentală baptistă.”

    S-ar putea oare elabora o teologie sacramentala baptista, in contextul nostru congregational, in care fiecare biserica locala are libertatea de a-si defini propria teologie?

    “Fiecare biserică locală trebuie să își găsească ritmul și spiritualitatea ei.”

    De ce vedeti ca un lucru pozitiv diferentierea bisericilor pe criterii de “ritm si spiritualitate”? De ce n-am putea gasi impreuna un ritm mai alert si o spiritualitate mai inalta?

    Prin ” ritm si spiritualitate” va referiti cumva si la teologie?

    Din articol as deduce ca ar exista o teologie baptista si o traditie baptista, ambele omogene, de care s-ar putea tine cont intr-un eventual proces de reinventare a baptismului romanesc. Mie mi se pare ca avem doar o puzderie de pozitii teologice baptiste, in niciun caz o teologie baptista la care sa ne raportam consensual. In ce priveste traditia baptista cred ca ar putea fi vorba in primul rand de “traditia lipsei de traditie”

    Asadar,datorita influentelor congregationaliste, oricat de interesant si original ar fi un astfel de demers (de creare a unei teologii sacramentale baptiste), el se va inscrie, in mod necesar, doar in sfera teologiei personale, cu o influenta limitata in timp si spatiu.

    Cum credeti ca se impaca congregationalismul cu realitatea descrisa in 1 Cor. 1:10: ” Va îndemn, fratilor, pentru Numele Domnului nostru Isus Hristos, sa aveti toti acelas fel de vorbire, sa n’aveti desbinari între voi, ci sa fiti uniti în chip desavîrsit într’un gînd si o simtire.”?

    Totusi, de ce dupa doua mii de ani de crestinism, ar trebui sa regandim de la zero teologia Cinei Domnului ?

    Reply
    1. Eugen

      Bun venit domnule Deacu. Ei, nici chiar așa… fiecare biserică locală este liberă să-și definească teologia, dar dacă iese din anumite limite… Un principiu eclezial baptist este cel al asocierii, și asta se face în principiu pe bază de mărturisire de credință.

      Prin ritm și spiritualitate m-am referit specific la practica pregătirii pentru euharistie. Am dat exemplu cum se practica în trecut. La noi, la baptiști, o biserică (mă refer aici la o biserică locală – baptiștii și ortodocșii operează cu concepte diferite de „Biserică/biserică”) poate fi constituită în casa cuiva cu o mână de persoane, sau poate fi de câteva mii de persoane într-o clădire uriașă. Mă refeream la faptul că o biserică are libertatea să introducă practici pregătitoare în vederea celebrării Euharistiei potrivite cu situația ei.

      Bineânțeles că este un lucru pozitiv să ai o anumită flexibilitate în slujba religioasă. Să folosesc același exemplu (biserica de câțiva și biserica de mii de persoane). Într-un fel ironic, noi, baptiștii suntem mai liturgici decât ortodocșii, dacă considerăm etimologia cuvântului liturghie (lucrarea poporului). Noi credem în închinarea comună, de aceea toți au șansa să se roage în biserică, de aceea cântâm cu toții în comun, ca o formă de trăire și exprimare a unității în Duhul. Ori, aceste lucruri nu se pot face la fel între cinci sau două mii de persoane în aceeași încăpere.

      Desigur că există o teologie și o tradiție baptistă, cu părțile ei bune și cele discutabile (ca la ortodocși :)). Orice școală de teologie baptistă în ziua de azi folosește un manual te Teologie Sistematică care prezintă întreaga doctrină creștină (tipic, urmărind structura Crezului) din perspectivă baptistă. Baptismul în primul rând este un principiu – vezi postul Credința baptistă ca spațiu teologic. Dumnezeu ni s-a dat în Hristos, nu într-o sinteză teologică. Ca atare, a luat câteva secole până au ajuns Părinții la o sinteză teologică în context predominat de gândirea greacă. Baptiștii au destulă istorie ca să fi ajuns la o anumită sinteză, și destul încă de lucrat la ea. Multe ar fi de spus, dar mă opresc adăugând doar că nu inventăm de la zero nici o teologie ci clădim bazat pe Scripturi și experiența bisericii în istorie. Primul Catehism baptist românesc pe care îl știu includea Crezul Niceea-Calcedon în el… și definea o teologie baptistă.

      1 Corinteni 1:10. Noi credem că nu există unitate adevărată decât cea creată de Duhul Sfânt. De aceea cultivăm relația vie a fiecărui om cu Dumnezeu. Așa se formează și biserica (doi- trei adunați de Duhul în numele lui Hristos). Suntem încă pe cale… când vo fi desăvârșiți vom fi desăvârșiți și în unitate. E adevărat, dacă am avea un Papă poate am fi mai uniți, dar… nu credem în, și nu avem unul.

      Reply
      1. Emil

        Multumesc pentru raspuns.

        Poate ca era bine daca precizam ca sunt clujean, baptist din 92, din parinti penticostali.

        Ceea ce atribuiti dvs. baptismului romanesc ar fi grozav daca ar avea o corespondenta cat mai buna cu realitatea din teren. Senzatia mea este ca dvs. descrieti baptismul asa cum ati dori sa fie. Iar aceasta viziune o considerati reprezentativa pentru ceea ce este baptismul romanesc actual. Si trebuie sa recunosc ca viziunea dvs. e destul de buna. Necazul e ca realitatea difera destul de mult fata de viziune.Si faptul ca viziunea este prezentata drept realitate incerc sa o pun pe seama faptului ca distanta de la care scrieti creaza o inclinatie spre idealizare.

        In ceea ce priveste teologia sistematica baptista ma mira faptul ca dvs. nu remarcati teologiile(plural) sistematice baptiste care de obicei isi leaga numele de autorul sintezei respective. Un alt lucru ce merita remarcat este faptul ca majoritatea absolventilor de teologie baptista care ajung pe la amvoane demonstreaza in predicile lor mai degraba un interes pentru activismul evanghelistic, social si moral decat pentru catehizarea teologica a credinciosilor.

        Dincolo de marturisirea de credinta pe care nu prea o baga nimeni in seama si de catiheza de dinainte de botez care nu se regaseste prea mult in predici suntem mai degraba ateologici sau chiar antiteologici la nivel declarativ si practic.

        In marturisirea de credinta aflata in uz referirile la Cina Domnului sunt urmatoarele:

        “Noi credem si marturisim ca Biserica Nou-Testamentala are doua simboluri: Botezul si Cina. Ele nu sunt taine.Cina Domnului este simbolul mortii Domnului Isus in locul nostru. Ea se compune din paine si vin neamestecate. Painea franta ne aminteste de trupul Lui frant pentru noi, inr vinul ne aminteste de sangele Sau varsat pentru spalarea pacatelor noastre.Cina Domnului nu are calitatea de a ierta pacatele. Ea are doar menirea de a ne aminti ca pentru iertarea pacatelor noastre a trebuit ca trupul Lui sa fie frant si sangele Lui sa fie varsat. Pentru acest scop El a poruncit ca noi sa facem Cina.Cina se poate lua de catre toti cei ce si-au marturisit credinta in Domnul Isus si au fost botezati.De fiecare data, la Cina, credinciosul trebuie sa-si faca cercetarea de sine.” http://timisoaraevanghelica.wordpress.com/2009/01/14/marturisirea-de-credinta-a-cultului-crestin-baptist-din-romania/

        Aceasta e perspectiva oficiala a Uniunii baptiste asupra Cinei Domnului pentru care ar trebui sa existe un minim de consens.

        E adevarat ca unii baptisti cu simpatii strajeresti migreaza spre unele intelegeri mai mistice, sacramentaliste a Cinei Domnului – un soi de adaptari nefericite a doctrinei prezentei spirituale a lui Calvin. Evident, acesti hybrizi teologici eretizeaza de la doctrina oficiala.

        In opinia mea, 1 Cor.1:10 exprima aspiratia la unitate desavarsita care ar trebui sa caracterizeze orice credincios. E adevarat ca in aceasta viata unitatea este imperfecta dar aspiratia trebuie sa fie vizibila. Aceasta aspiratie la unitate in Duhul Sfant si trupul lui Hristos ar trebui afirmata, cu consecventa, cat mai explicit, verbal, practic si simbolic. Nu e nevoie de papa pentru aceasta.

        Congregationalismul sustine si lauda autonomia bisericii locale. Se afirma ca ar fi cel mai biblic sistem de guvernananta bisericeasca. Dar autonomia nu este cumva un alt cuvant (mai diafan) pentru schisma (dezbinare = schismata)? Si schismele pot fi mai blande sau mai violente ca si divorturile -amiabile sau cu scandal. Congregationalismul reprezinta, pentru mine, divortul consimtit amiabil de toate partile, o institutionalizare si legitimare a schismei, mascata sub aparenta nevinovatie a termenului “autonomie”. Proslavirea autonomiei presupune negarea aspiratiei la unitate si incalcarea flagranta a indemnului din 1 Cor. 1:10.

        Iar autonomia odata acceptata nu se rezuma doar la cea dintre bisericile locale ci se manifesta la fel de puternic intre membrii bisericii. Pentru a evita evidentierea faliilor doctrinare dintre membri, dezbaterile reale pe teme teologice in lumea baptista sunt de evitat. Afirmatii individuale, neurmate de dezbatere, sunt si vor mai fi. Dar daca nu ai dezbatere teologica intr-o biserica care este antiritualista si antitraditinalista, teologia moare la periferia vietii eclesiale. Ca sa umplem vidul teologic nu ne mai ramane decat activismul. Aici va dau dreptate. ” Baptistii sunt activisti!”.

        Datorita congregationalismului, existenta a doi baptisti care sa aiba, cat de cat, opinii teologice similare, tine, in mod evident, de sfera miracolului.

        De aceea, in opinia mea, atunci cand se descriu realitati baptiste, ar fi mai potrivita folosirea expresiei “unii baptisti cred” decat “noi baptistii credem”.

        Cu respect,

        Emil DEACU

        Reply
        1. Eugen

          Răspunsul meu este în postul următor.

          Reply
  9. Pingback: Coerența teologiei baptiste românești (sau lipsa ei) « Chibzuieli

  10. Han Christian

    Foarte buna prezentare in proportie de apr. 85% 🙂 De mare folos prezentarea unirii cu Hristos. Ca unul care gandeste ca “omul este un Duh cu un suflet ce locuieste intr-un trup” asi fi schimbat putin ordinea si accentul in prezentare. Ceea ce reprezinta cele 15% care nu sunt foarte bune este afirmatia @ Este un act care dă viață. Citim in Biblie urmatoarea declaratie “Cine mananca trupul Meu, si bea sangele Meu, are viata vesnica…” Cina nu cauzeaza nimic ci doar confirma. Sunt tot un laic cu vorbe multe 🙂

    Reply
    1. Eugen

      Bună Han Christian – sorry, nu prididesc cu răspunsurile. Păi eu cred că dacă botezul mântuie, că așa scrie, atunci și cina dă viață. Cu excepția acelora care au luat-o în chip nevrednic și au devenit neputincioși, bolnavi și unii au murit (am auzit că acesta este sensul acolo la „dorm”). Sau, nici pentru aceștia cina nu cauzează nimic? :).

      Reply
  11. amish

    Felicitari ptr. blog…sunteti foarte curajos, abordand astfel de subiecte dar si un bun moderator.
    Cred ca atunci cand se dezbat astfel de subiecte, va trebui sa facem recurs la istorie, la primele secole, altfel ajungem la vb. unui profesor care discuta cu studentii sai 🙂 despre trecerea in nefiinta a sufletului. Chiar daca era un sustinator al anihilarii totale, recunostea ca Biblia ofera oponentilor destule versete ptr. a-si sustine invatatura. Acelasi lucru este valabil si ptr. doctrina predestinarii etc. In atare conditii, se vede nevoia apelarii la primele veacuri, si nu numai. Daca ne uitam la perioada reformei, Luther i-a afurisit pe Zwingli si pe amicii sai, afirmand la un momentdat ca ar prefera sa bea sange la Euharistie cu papa decat doar vin cu ceilalti.
    Cred ca sunt doua pasaje din Scriptura care pot fi luate in discutie: in 1 Cor. 11:27-30, Ap. Pavel ne atenţionează că Împărtăşania poate avea efecte adverse pentru cei ce se prezintă neglijenţi sau nepregătiţi – o dovada că Biserica timpurie a cunoscut acesta Taina în mod real şi nu doar psihologic, altfel boala sau moartea unora, nu s-ar putea justifica.
    Al doilea pasaj este din 1Cor. 10:16-17 “Paharul binecuvântãrii, pe care-l binecuvântãm, nu este, oare, împãrtãsirea cu sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem nu este, oare, împãrtãsirea cu trupul lui Hristos? Cã o pâine, un trup suntem cei multi; cãci toti ne împãrtãsim dintr-o pâine.”
    Cu privirea la modul in care era perceputa Cina Domnului, de catre scriitori sau Parinti ai Bisericii, dau exemplul Sf. Ignatie, ucenic al Sf. Ap. Petru si episcop de Antiohia ( 68 d.Hr) care vorbind impotriva dochetistilor spune: “De Euharistie si de rugãciune se depãrteazã, pentru a nu mãrturisi cã Euharistia este trupul Mântuitorului nostru Iisus Hristos, trupul care a pãtimit pentru pãcatele noastre si pe care Tatãl, cu bunãtatea Sa, l-a înviat (Smirneni 7).”
    Sf. Irineu in cartea sa, Împotriva ereziilor, ( IV, cap. XVIII, 5) are ca tintã principalã Gnosticismul:
    “Apoi, cum pot ei spune că trupul nostru, care se hrăneşte cu trupul şi sângele Domnului, va pieri şi nu va lua parte la viaţă? Ei ar trebui fie să îşi schimbe părerea, fie să renunţe la a mai aduce Domnului darurile lor. Părerea noastră, în schimb, este în concordanţă cu Euharistia, căci ea este cea care stabileşte opinia noastră. Noi Îi oferim lui Dumnezeu ceea ce Îi aparţine, anunţând astfel o părtăşie şi o uniune a trupului cu Duhul. După cum pâinea, care vine din pământ, când este supusă invocării lui Dumnezeu, nu mai este pâine obişnuită, ci Euharistia, care cuprinde două realităţi, una cerească şi alta pământească, la fel şi trupurile noastre, când primesc Euharistia, nu mai sunt pieritoare, ci au nădejdea învierii pentru veşnicie.”

    Nadajduiesc sa fie de folos!

    Doamne ajuta!

    Reply
    1. Eugen

      Bun venit și mulțumesc! Fără îndoială că nu se poate face teologie în mod autentic fără a considera cum am ajuns unde suntem, deci fără istorie.

      În nici un caz nu ințeleg tainele ca având doar o eficiență psihologică. Cred că notele din textul meu original despre unirea cu Hristos clarifică acest aspect. Starea noastră în relație cu Hristos prin elemente este reală, autentică și transformatoare, cu efecte eterne. Pe baza lor, cum zice și Scriptura, oamenii sunt mântuiți sau nu, trăiesc sau mor. Diferența este de cum înțelegem că operează. Ele nu operează ex opere. Nici nu operează fără credința celui ce participă în ele. Nici nu operează de la sine în virturea transubstanțierii/transformării fizice a materiei, fie ea apa, pâinea sau sângele, transformare care ia loc la rostirea rugăciunii pentru că oficiantul este în continuitate apostolică fizică, prin punerea mâinilor. Ele nu operează în virtutea vrediniciei oficiantului, nici în virtutea frumuseții și preciziei ritualului (ceea ce nu înseamnă că cele două din urmă trebuie să lipsească). Ele operează în virturea faptului că în mod real și autentic, în act, stau față în față cu Hristos, și în această stare, eu sau mă deschid să mă închid Lui. Acesta nu este un act pur psihologic, emoțional, contemplativ, comemorativ. Este un act real, obiectiv, a cărui obiectivitate este trăită în afundarea în apă în numele Sf. Treimi, în frângerea și asimilearea pâinii și vinului în actul rânduit de Hristos.

      1Cor 11:27. Este clară, cred, conecția între împărtășirea în mod nevredinc și consecințe fizice în biserică. Nu și mecanismul. Nu trebuie neapărat să citesc prin implicație un mecanism fizic între asimilarea elementelor din taină și consecințele printre corinteni. Anania și Safira au murit fără ca ceva fizic să-i fi atins, iar cei tămăduiți de Hristos, tot la fel au fost tămăduiți fără să asimileze ceva fizic.

      1Cor 10:16 Cred că ideea principală aici este că noi toți copiii lui Dumnezeu de pretutindeni suntem un trup pentru că toți ne împărtășim dintr-o pâine, adică Hristos. Nu că fizic vorbind, toți mâncăm din aceeași pâine fizică. Slujba din duminca aceasta din diferite biserici va fi din diferite pâini fizice, și totuși, cei ce se împărtășesc autentic se împărtășesc dintr-o singură Pâine a Vieții, Hristos.

      Nu am resursele și energia să merg la Sf. Ignație și Irineu în detaliu, dar problema principală cu dochetiștii era că negau că Hristos a suferit în trup, în mod real. Noi nu negăm, dimpotrivă, am accentuat pe undeva că El a suferit și a fost ispitit în toate aspectele ca și noi. Tot astfel, gnosticii cu care negau valoarea trupului. Dar Scriptura spune pe undeva că El, Hristos, este mântuitorul trupului. Hristos a înviat în trup, și Scriptura spune că și noi vom învia cu un trup de slavă. Dar înțelegerea acestui fapt nu sunt sigur că trebuie făcută în sensul unui proces de theosis fizic, aici și acum, care ar stabili bazele cultului moaștelor sau alte practici ortodoxe. Dar acest subiect merită o postare separată.

      Reply
      1. amish

        Va inteleg opinia si-mi dau seama ca fata de invatatura cultului baptist, sunteti mai sacramentalist. Discutia ar fi si mai interesanta daca s-ar dezbate subiectul strict pe dogma cultului, altfel ajungem sa discutam opiniile noastre, aviz la ce spunea dl. Emil Deacu. Ma bucur insa, ca aveti astfel de preocupari, deoarece ptr. mediul evanghelic, este necesara o astfel de abordare, ptr. a se ajunge la un consens macar la nivelul aliantei evanghelice.

        Reply
  12. Pingback: Tainele în ortodoxie: o încercare baptistă de înțelegere (honest to God) | Pivnița cu teologicale

  13. Pingback: Eficiența actelor de cult la catolici, ortodocși și baptiști | Chibzuieli

Leave a Reply to Doru Radu Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.