Chibzuieli

Tainele în ortodoxie: o încercare baptisă de înțelegere (honest to God)

1. Esența problemei:

Cred că poziția ortodoxă despre taine, exprimată în viața și teologia Bisericii, s-a cristalizat în sec. iv-v în urma unui proces de creștere a doctrinei în paralel cu tranziția creștinismului de la religia practicată de credincioși mai mult sau mai puțin legal, prin casele lor sau în locuri ascunse ca grupuri de părtășie restrânse, la religia imperială dominantă, într-o anumită măsură opresivă, de vreme ce din persecutați creștinii au ajuns să persecute și să închidă templele altor religii. Cucerirea intelectuală și socială a imperiului de către creștini s-a produs printr-un proces de dezvoltarea a doctrinei și contextualizare a acesteia în cultura vremii, împrumutând-o, interpretând-o, transformând-o și modelând-o, ca să ofere la apogeu atât o filozofie sau o concepție despre lume dominantă (mai mult sau mai puțin coerentă) cât și o practică religioasă complexă prin instituirea unei clase sacerdotale și prin elaborarea unui ritual religios complex (liturghia). În centrul acestui elaborat ritual religios, ca și culminare a liturghiei, se află tainele. Practica religioasă elaborată astfel este încadrată în filozofia dominantă dezvoltată în jurul ei și este oferită ca ritm a vieții sociale a imperiului. Așadar, semnificația tainelor în viața ortodoxă nu poate fi înțeleasă decât dacă le considerăm în tiparul acestei filozofii și a ritmului vieții bisericii. Diferențele de cult, chiar între ortodocși și alte culte cu liturghii asemănătoare, derivă în mare parte din adoptarea unor cosmologii diferite.

În contrast, baptismul este o expresie mult mai recentă a creștinismului care derivă dintr-un anumit tip de experiență creștină, experiență care a evoluat pe fundalul tradiției creștine de veacuri, și în mare măsură în contrast cu elemente importante ale aceasta. Ca dezvoltare istoric-teologică, baptismul nu a atins maturitatea ortodoxiei. În timp ce ortodoxia, prin relația strânsă cu puterea socială, încearcă să angajeze imperiul sau națiunea (biserica ortodoxă este autocefală/națională – instinctiv, biserica ortodoxă nu știe să trăiască în pluralism, dar o învață post-modernismul :)) într-un anumit ritm liturgic, sincronizat ritmului cosmic al universului în centrul căreia se află tainele, baptismul are un principiu lăuntric diferit care promovează pluralismul în virtutea faptului că trăirea lui Dumnezeu de către ființa umană este rezultatul inițiativei lui Dumnezeu în Hristos, prin Duhul Sfânt. Ori, „vântul suflă încotro vrea…” Asta nu înseamnă că Biserica trăiește haotic (cum se întâmplă uneori în biserica locală în lipsa maturității), căci credința „a fost dată sfinților odată pentru totdeauna,” ci înseamnă că Biserica este în permanentă stare de așteptare a revărsării noi a Duhului, în permanentă căutare după prospețimea prezenței lui Dumnezeu.  Altfel spus, Duhul suflă încotro vrea, dar pentru că este același Duh, ne constituie într-un singur Trup.

Rezultă din cele de mai sus că pentru a înțelege diferența trăirii tainelor dintre baptiști (și într-o anumită măsură la evanghelici în general) pe de o parte, și ortodocși (și catolici, cu unele deosebiri) pe de alta, trebuie să avem o înțelegere de bază a tiparului trăirii lui Dumnezeu în aceste tradiții și a locului tainelor în contextul ritmului lor spiritual. În ultimă instanță, aspectul fundamental care se află în inima dezbaterilor despre taine/sacramente/simboluri nu are de-a face în primul rând cu diferențe de terminologii, nici nu este un duel de versete biblice sau patristice, ci are de-a face cu modurile lucrării lui Dumnezeu în creație, a aducerii Împărăției Lui, în și prin Biserica lui Hristos.

Postul de față este o încercare onestă (honest to God :)) de a înțelege și transpune, pe cât posibil, pe limba unui baptist mai sărac în duh, ca mine, rolul tainelor în ritmul trăirii lui Dumnezeu în ortodoxie. Spun „pe cât posibil” pentru că recunosc, trebuie să atingem concepte cum ar fi theosis, despre care și Părinții au spus că evită să-l explice, pentru că nu poate fi înțeles decât de cei ce l-au trăit. Dar până la urmă ei s-au văzut nevoiți să încerce să o facă – deci să fiu iertat dacă încerc și eu. Cred că și eu îl am Duhul lui Hristos, deci, poate până la urmă nu vorbim limbi tocmai diferite!

În ciuda faptului că mi se spune că mă scuz prea mult :), menționez că nu am nici o intenție să creez disensiune între creștini, dar nici să închid ochii la diferențe. Până la urmă, nici noi, „sectanții” nu suntem tocmai mângâiați de frații și surorile noastre de alte convingeri, așadar prezint aceste lucruri nu pentru a demola pe cineva sau ceva, ci pentru a zidi Biserica lui Hristos. Altfel spus, le prezint în spiritul unii „ecumenism nostalgic” :). De fapt, de aceea și încerc să prezint poziția ortodoxă așa cum o înțeleg eu. Adesea în discuțiile teologice creăm din poziția oponenților un om de paie pe care apoi îl distrugem ușor. Eu postez aici înțelegerea mea despre ortodoxie cu scopul de a fi corectat în aspectele fundamentale, acolo unde greșesc. Dacă Dumnezeu va voi, în posturi viitoare voi arăta și de unde vin deosebirile între ortodocși și baptiști, și de ce eu însumi nu urmez un tipar ortodox al vieții creștine (traducere: de ce sunt baptist și nu ortodox în practicarea tainelor :), dar nici nu sunt simbolist iconoclast).

 2. Ce avem în comun:

Poate nu este rău să încep cu câteva elemente pe care toți creștinii le au în comun. Dacă este vorba strict de ce avem în Scripturi, cred că există un conținut esențial comun cu care mai toți creștinii sunt de acord. L-aș însuma astfel:

Esența Scripturilor VT și NT este că Dumnezeu, creatorul a tot ce există, vine să locuiască în creație, în omul creat după chipul și asemănarea Sa, și între oameni. În VT acest mesaj se găsește în crearea omului după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și în coborârea slavei lui Dumnezeu mai întâi în Cortul Întâlnirii și apoi în Templu. În NT, acesta este mesajul întrupării lui Hristos, care este slava lui Dumnezeu locuind între noi (Evr. 1:3) iar locuirea lui Dumnezeu cu oamenii este ținta finală a creației după cum ne este redată în cartea Apocalipsei:

Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu însuși va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut. (Rev 21:3-4 CNS)

În anticiparea revelației și a împlinirii depline a acestor lucruri în Hristos, Dumnezeu a prefigurat aceste adevăruri în instituirea preoției de la Templul VT unde se închina poporul lui Dumnezeu. Sistemul preoțesc și de închinare de acolo era o „umbră a lucrurilor cerești” (Evr. 8:5) care se realizează pe deplin în Hristos. Ele sunt în curs de desfășurare și se vor împlini pe deplin în „ziua aceea” la arătarea lui Hristos.

Cum am spus mai sus, cred că în cele spuse până aici există un consens general între toți creștinii. Însă în ce privește implicațiile practice precum și a felului în care Dumnezeu își manifestă și aduce prezența în creație, lucrurile nu stau la fel. Deci, să continui arătând cum înțeleg eu poziția ortodoxă.

3. Poziția ortodoxă văzută de un baptist:

Iată cum înțeleg elementele fundamentale ale teologiei tainelor în ortodoxie în context vieții Bisericii:

Creația: Dumnezeu a creat totul ca un act al dragostei divine. Inițial, omul creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu nu este matur ci un copil care trebuie să crească și să se maturizeze. Destinul creației, în centrul căreia se află omul, este ca aceasta să crească (prin creșterea omului) spre îndumnezeire (theosis).

Căderea: După unii Părinți, în starea primordială omul nu este nici muritor nici nemuritor în sine însuși, dar fiind creat după chipul lui Dumnezeu, are capacitatea pentru nemurire. Omul, fiind imatur, a făcut o greșeală, și astfel a pierdut capacitatea pentru nemurire. Aici este o diferență semnificativă chiar între ortodocși și catolici. Căderea nu are o semnificație atât de radicală la ortodocși. Practic, ortodocșii operează cu două stadii ale devenirii omului: creație > îndumnezeire, în timp ce catolicii și protestanții operează cu trei stadii: creație > cădere > restaurare/îndumnezeire. După căderea omului, destinul creației rămâne același: theosis. Diferența este că în loc de creștere de la starea primordială spre theosis, acest proces acum implică și răscumpărarea.

 Mântuirea / îndumnezeirea: Înțeleg așadar că în concepție ortodoxă ceea ce „sectanții” numesc mântuire este în fapt un fel de sub-concept al îndumnezeirii. Îndumnezeirea/theosis se realizează prin întruparea lui Hristos. Prin întrupare Hristos a asimilat natura umană și a transformat-o, redându-i capacitatea incoruptibilității și a eternității, capacitate pierdută când a greșit și a păcătuit Adam. La nivel personal, ajungerea la îndumnezeire, se face printr-un progres continuu, printr-un proces de creștere spre perfecțiune, până ajungem la starea de theosis deplină. Sfinții au ajuns deja la acea stare.

Ca o paranteză, două lucruri decurg de aici. Pe de o parte, ortodocșii fac alergie când pocăiții (pardon, sectanții) saltă de bucurie că au fost mântuiți :). „Cum se poate? – zic ei. Nimeni nu știe sigur dacă este mântuit până la plinirea îndumnezeirii!” Pe de altă parte, pocăiții fac alergie când aud că ortodocșii trebuie să se nevoiască spre theosis. Zic ei: „vedeți, la noi mântuirea e prin har, la voi e prin fapte. Voi faceți fapte ca să ajungeți la mântuire, noi am fost mântuiți și de aceea facem fapte.”

Cred că este necesar să acordăm un pic de atenție naturii și extinderii conceptului de îndumnezeire / theosis. Deși theosis ca limbaj nu se găsește în Scripturi și scrieri creștine timpurii, baza biblică a conceptului se găsește în afirmații ca „voi v-ați făcut părtași firii dumnezeiești” (2 Pet 1:4), în referințele biblice la natura nestricăcioasă și incoruptibilă moștenită de cei născuți din Dumnezeu, în ideea de a deveni asemenea lui Hristos sau de devenire spre desăvârșire etc., cât și în evenimente ca experiența lui Moise pe muntele Sinai sau transfigurarea lui Hristos pe muntele Tabor. Conceptului i se atribuie, așadar, și o dimensiune fizică. Această dimensiune este accentuată după sec. v prin tradiția monastică mistică a vederii luminii dumnezeiești în rugăciune, explicată mai târziu, în sec. xiv de către Grigore Palama prin introducerea conceptului de diferențiere între esența și energiile divine. Așadar, îndumnezeirea include trupul și în ultimă instanță creația întreagă/materia. Aceasta derivă din faptul că omul este ontologic legat de creație. Trupul îndumnezeit devine nemuritor. Nu sunt sigur de detalii (dacă există), dar cred că pe această bază este clădit cultul moaștelor.

Tainele, mijloace ale îndumnezeirii: Taina botezului și cea a euharistiei sunt mijloacele îndumnezeirii. Prin ele, theosis se aplică individului. În apa botezului credinciosul este curățit și purificat, primind promisiunea mântuirii și invitația să participe în divinitate. Euharistia este trupul îndumnezeit al lui Hristos care împarte nemurire trupurilor celor care îl primesc. Ea continuă taina întrupării. Astfel, Hristos se diseminează pe sine în fiecare credincios prin trupul lui, contopindu-se în trupurile credincioșilor astfel încât prin această unire cu ce este nemuritor, umanitatea are parte de ceea ce este incoruptibil. Prin sacramente sufletul omului se purifică și se înalță către Dumnezeu, căutând contemplarea Lui, eliberându-se tot mai mult de patimile pământești. Astfel, atât sufletul cât și trupul se îndumnezeiesc, pe măsură ce omul se înalță pe „scara cosmică” sau pe muntele mistic către Dumnezeu, prin rugăciune, sufletele sfinților ajungând în cer. Tradiția esicastă învață că îndumnezeirea înseamnă participare mistică în lumina divină necreată. Aceasta este posibil pentru că deși esența divină este în transcendent, energiile necreate ale lui Dumnezeu sunt imanente în creație.

În înțelegere și practică ortodoxă, pentru petrecerea tuturor celor de mai sus Isus Hristos a întemeiat o instituție sacerdotală prin Apostoli. Când Hristos a anunțat în mod profetic distrugerea templului, El a anunțat înființarea unui nou cult, în care relația cu Dumnezeu se bazează pe sacrificiu continuu, dar nu unul sângeros. Astfel, Euharistia are dublu caracter. Primul (dar nu primar) caracter este de mulțumire (euharistie = mulțumire), cel de-al doilea este de jertfă. Cultul acestei instituții este modelat după cel al preoției VT, Marele Preot fiind Isus Hristos.

Numai Apostolii și urmașii lor hirotoniți prin punerea mâinilor constituie preoția harică. Numai aceștia sunt investiți cu dreptul și puterea harică de a administra tainele. Mirenii participă pasiv la cult (cu mici excepții, cred), fiind primitori ai tainelor. Numai aceștia pot împărtăși harul divin către credincioși. Cum harul este indispensabil mântuirii, practic preoția harică dispensează mântuire tuturor credincioșilor. Dispensarea harului se face prin jertfa adusă de preoți. Preotul de asemenea are rolul de însuma și aduce în locul preasfânt ofranda trupească și sufletească a enoriașilor exprimată prin prescurile și vinul adus de credincioși pentru Euharistie.

Dată fiind transsubstanțierea elementelor tainei, Euharistia capătă caracter de jertfă continuă și perpetuă. Cred, dar nu sunt sigur. Adică cred că aspectul jertfei continue este mai accentuat în catolicism – nu sunt sigur dacă ortodoxia privește la această jertfă ca și la o continuare sau ca la o instanțiere în timp a jertfei unice, istorice a lui Hristos pe cruce acum două mii de ani. Oricum, în virtutea transformării elementelor Euharistia (elementele) este vrednică de același fel de închinare și adorare ca și Hristos însuși. Deci, Euharistia are o funcție harică (de distribuire a harului) și una latreică (de închinare identică cu închinarea față de Hristos, nu doar ca adorare a icoanei).

Așa înțeleg eu ortodoxia și rolul tainelor în ea. Dacă greșesc, să fiu corectat. De ce nu o urmez?… în alte posturi.

28 Comments

  1. Dyo

    Reblogged this on Frică şi cutremur and commented:
    Interesant!

    Reply
  2. DanutM

    Reblogged this on Persona and commented:
    Textele lui Eugen despre ortodoxie, spre deosebire de cele mai multe dintre cele scrise pe aceasta tema de evanghelicii romani, sunt sincere si fara parti pris-uri sectare/confesionale, chiar daca sunt elaborate (nici nu se putea aftfel pentru un teolog adevarat) dintr-o perspectiva teologica asumata deschis.
    De citit.

    Reply
    1. Eugen

      Cred totuși că paranteza trebuie editată (… pentru un laic cu vorbe multe). La unele culte numai clericii pot fi teologi. Don’t push me where you don’t want to go :).

      Reply
      1. Cristian Pascu

        Care culte?

        Reply
        1. Eugen

          Cu siguranță nu la ortodocși! E un fel de glumă „în familie!”

          Reply
      2. Cristian Pascu

        Nu prin inca gluma. Ca sa fiu clar, la ortodocsi poti sa fi teolog fara sa fi cleric. Yannaras este un exemplu celebru, dar mai sunt si altele.

        Reply
        1. Eugen

          Cum spuneam, e o glumă „în familie,” adică între baptiști cu niște referințe la situații concrete. Nu ai cum să o prinzi.

          Reply
  3. Cristian Pascu

    Cateva observatii:

    Da, si in ortodoxie, Euharistia este o actualizare a jertfei de pe cruce. Nu este o alta, ci aceiasi, unica. Numai ca, spre deosbire de catolicism, in Bisericile ortodoxe ea se savarseste numai o singura data intr-o zi pe un altar (sunt biserici care au mai multe altare, 3 de regula). O singura data intr-o zi, tocmai datorita paralelei cosmice zi-istorie: o singura data in istorie, o singura data intr-o zi.

    In schimb, noi nu afisam trupul lui Hristos spre adorare/inchinare. Tu, acum, mi-ai amintit de practica aceasta in biserica catolica. La sfarsitul liturghiei, preotii si credinciosii se impartasesc, dar atat. Nu se afiseaza nimic. 🙂

    Am sa revin cu comentarii pe marginea introducerii tale, evident personal-speculativ-istorica.

    Reply
    1. Eugen

      Este vre-o diferență între „actualizare” și „jertfă continuă”? Cre că al doilea termen este folosit de catolici. De asemenea nu înțeleg cum jertfa în Euharistie, dacă jertfă este, este fără sânge. Vinul nu se transubstanțiază? Problema cu a face din elementele cinei o jertfă actuală este că nu bate cu Evrei 10:12ff.:

      „El, dimpotrivă, după ce a adus o singură jertfă pentru păcate, S’a aşezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu, și aşteaptă de acum ca vrăjmaşii Lui să -I fie făcuţi aşternut al picioarelor Lui. Căci printr’o singură jertfă El a făcut desăvîrşiţi pentru totdeauna pe cei ce sînt sfinţiţi.”

      Este greșit, cred, să spui că trupul acutal al lui Hristos este în același timp și jertfit și la dreapta Măririi (pe chestia asta s-au certat Luther și Zwingli. O luăm de la început? :)). Caracterul oarecum punctiliar în timp al jertfei lui Hristos este destul de clar în textul menționat, mai ales că în concepție iudeo-creștină timpul se scurge linear nu circular (repetarea jertfei odată pe zi?). Nu știu care e situația la o citire atentă în original, dar se pare că toate verbele relevante sunt la trecut, iar contextul spune clar că acum Hristos stă și așteaptă… Mie aceasta îmi pare un fel de acrobație dogmatică.

      Reply
      1. Cristian Pascu

        Jertfa Mantuitorului este un eveniment care depaseste granitele istoricului, ale momentului istoric cand s-a petrecut. Ea cuprinde atat trecutul cat si viitorul, dar nu cu puterea rememorarii, a gandului nostru, ci cu eficacitatea dimensiunii sale extratemporale. Rastignirea si invierea au sfaramat portile iadului si au deschis usile raiului. Vesnicia a patruns in istorie, si oamenii gustat nemurirea, vesnicia.

        Gandeste asa: ai o paine pe masa. Daca te gandesti la coptul painii, la framantarea ei, la punerea ei pe masa, este un lucru. Daca gusti din ea este alt lucru. In momentul in care gusti, framantarea, coptul painii, devin efective si active in tine. Altfel, ramane doar gandul la ele.

        Cand gusti din paine, paine nu se framanta si se coace inca odata, dar gusti din rezultatul framantarii si al coptului. Ele devin prezente din rezultat si prin gustare. Nu se repeta, dar se actualizeaza in momentul in care gusti tu din paine.

        Trupul lui Hristos din care ne impartasim este trupul viu al lui Hristos, trupul inviat, dar este acelasi trup care a stat pe Cruce si in Mormant. Nu este un alt trup. Jertfa, Invierea, devin prezente si eficace in Euharistie. Nu pot fi separate. Nu se poate spune ca jertfa a fost ceva ce s-a intamplat odata, demult, la fel si invierea, iar noi doar ne gandim la ele, si rememorarea lor ne deschide sufletul ca sa primim har.

        Trupul Mantuitorului este adevarata mancare, si sangele Lui este adevarata bautura. Noi din acestea ne impartasim, si acestea aduc harul cel datator de viata, si ne indumnezeiesc si ne sfinteste sufletele si trupurile deopotriva. Suntem stropiti cu sangele Jertfei de pe cruce efectiv, si nu metaforic, in momentul in care ne impartasim cu el, spre iertarea pacatelor.

        O singura Jertfa, dar multe si repetate impartasiri, pentru fiecare dintre noi. Euharistia este modalitatea prin care avem efectiv acces la Sangele Mantuitorului. Este fara de sange fiindca nu presupune uciderea unui animal, ca in VT.

        Diferenta apare in interpretarea metaforica a cuvintelor: “Acesta este Trupul/Sangele meu”. Voi interpretati metaforic in baza faptului ca alte locuri sunt metaforice. Ori acesta este o paralela, un silogism care se poate dovedi a fi un sofism. Fiecare loc din Scriptura, si Scriptura intreaga trebuie citit(a) duhovniceste, de cei care sunt duhovnicesti. De aceea noi ne bazam pe Parintii Bisericii. A caror autoritate tu o pui la indoiala din ratiuni istorice, adica ce au avut ei de spus este valabil in contextul lor. Ori acest principiu este un add-on, nu vad pe ce s-ar putea fundamenta teologic.

        Reply
        1. Eugen

          Sunt cu totul de acord că jertfa Mântuitorului transcende granițele istoricului, dar nu cu trupul asumat și jertfit ci cu cel înviat. Trupul asumat și jertfit a fost întocmai ca al nostru, cu creșterea lui, cu picăturile lui de sânge și de sudoare, cu lacrimile și foamea lui, cu râsul și plânsul lui. Și cu moartea lui. El a murit. S-a sfârșit! Cum a zis pe cruce. A văzut moartea. Ca și noi. Nu și putrezirea, dar moartea, da. Dacă n-ar fi văzut-o jertfa ar fi încă pe altar. Pentru noi nu este. Ne-o dovedește și coasta străpunsă cu sulița, din care a ieșit sânge și apă.

          Sunt cu totul de acord că jertfa Lui depășește granițele istoricului. A ajuns până la mine! Și eu am gustat și gust puterile veacului viitor, de aceea sunt unde sunt. Prin ea trăim.

          Sunt cu totul de acord că în trăirea tainelor nu doar ne amintim intelectual de jertfa Lui. De aceea în postul anterior am afirmat că și la baptiști actele de cult pot fi înțelese ca sacramente, dar nu în sensul catolicilor (sau taine, dar nu în sensul în care le interpretează ortodocșii). Ele sunt efective și transformă vieți. Starea noastră față în față cu Hristos, cercetarea, mărturisirea, îndreptarea și deschiderea ființei noastre ființei Lui sunt reale, efective. Prin actul fizic al împărtășirii, ele nu sunt doar o imaginație, o amintire, o dorință. Actul în sine este dimensiunea obiectivă în lumea tangibilă a realității complexe care este unirea noastră cu Hristos și creșterea noastră în El. Dacă n-am lua și n-am mânca ar fi doar o rememorare.

          Cât despre elementele materiale, să ne amintim că nu poate carnea și sângele să moștenească Împărăția lui Dumnezeu. Ceea ce intră în gură nici nu spurcă nici nu sfințește pe om, ci ce iese din inima Lui. Cele ce intră în gură știm care le este destinația, pentru că ne-a spus-o Mântuitorul.

          Să ne amintim și că sunt mai multe feluri în care este prezentată unirea credinciosului cu Hristos. Doar în Evanghelia lui Ioan: El este Pâinea Vieții, Apa Vieții, Lumina Vieții, Vița. În Ioan, Isus vorbește extensiv despre Pâinea Vieții, cu totul în afara contextului Euharistiei. Nu văd care este baza să tratăm una din aceste instanțe diferit. Să închei cu o observație din Mullins în care el îl citează pe A.H. Strong, probabil cel mai proeminent teolog baptist în jurul anilor 1900 care spunea că unirea cu Hristos se poate rezuma astfel:
          (1) Suntem crucificați cu El (Gal 2:20)
          (2) Am murit cu El (Col 2:20)
          (3) Suntem îngropați cu El (Rom 6:4)
          (4) Suntem aduși la viață cu El (Efes 2:5)
          (5) Am fost înviați cu El (Col 3:1)
          (6) Suferim împreună cu El (Rom 8:17)

          Dimensiunea fizică introdusă în theosis, care desigur că are o legătură cu teologia tainelor la ortodocși este o dimensiune adăugată mai târziu de Părinți , care înclin să cred că au făcut-o în luptă cu gnosticismul care desconsidera materia. În Scripturi și în scrierile creștine timpurii transfigurarea materiei aparține Parusiei, dar asupra acestui aspect va trebui să mai cuget și să revin.

          Reply
      2. Cristian Pascu

        Si aduti aminte ca Hristos purta si dupa inviere semnul cuielor si al sulitei in coasta. Din toate ranile de pe trupul sau, datorate spinilor si biciuirii si al loviturilor, doar aceste semne au ramas. Nu cred ca este lipsit de semnificatie.

        Reply
        1. Eugen

          De acord. Dar rănile erau vindecate. Erau doar semne (simboluri :)). Semnificația este profundă, și este extrem de relevantă pentru noi, pentru a trăi în sfințenia trupului. Când Pavel ne dă o atenționare atât de radicală să ne ferim de păcatele în trup a avut un motiv serios să o facă. Cred că există atât o continuitate cât și o discontinutate între ordinea prezentă fizică și cea viitoare transfigurată. Nu mă aventurez să speculez, dar este clar că nu putem fi una în duh și alta în trup. Omul este o ființă a căuri existență este la nexusul dintre materie și spirit – separarea lor ar însemna o dezintegrare a naturii umane.

          Reply
      3. Cristian Pascu

        Eugen, faci o confuzie pe care am mai intalnit-o intr-o discutie pe mariuscruceru.ro, cu un cititor al acelui blog. Problema acolo era de siguranta unei interpretari corecte a Scripturii. Justificarea dansului pentru corectitudinea interpretarii sale erau schimbarile din viata sa. Spune el, daca schimbarile din viata sa sunt in concordanta cu ceea ce spun Scriptura, atunci ceea ce intelege el din Scriptura este corect. Rationament evindent circular.

        In cazul de fata, eficacitatea Jertfei tu o vezi manifestandu-se in schimbarile din viata credinciosului. Ori, desi nimeni nu poate nega schimbarile din viata cuiva, nu se poate spune ca ele se datoreaza unei actiuni eficace a Jertfei. Ar fi un sofism sa spui asa ceva. Jertfa schimba vietile, dar nu orice schimbare se datoreaza Jertfei.

        Intelegerea ortodoxa nu spune Trupul si Sangele sunt prezente in Euharistie fiindca se schimba vietile credinciosilor. Unii se schimba, altii nu. Dar ce credem noi este ca legatura cauzala si eficace intre Jertfa si noi, se face prin painea si vinul euharistice.

        In rest, nu pot sa nu ma abtin sa nu observ o nuanta gnostica in perspectiva ta asupra trupului. Cred ca am mai spus asta. Dar faptul ca faci legatura cu locul din scriptura unde Hristos le refroseaza evreilor scrupulozitatea alimentara in defavoarea virtutilor inimii, spune ceva despre cum intelegi tu Scriptura.

        Si, in fond, ne invartim in cerc in jurul felului in care intelege fiecare Scriptura, apropo de discutia de care spuneam. Singura modalitate in care se poate sparge acest cerc este sa vezi cum au inteles altii Scriptura.

        Ori aici tu introduci un alt principiu hermeneutic: Scriptura se interpreteaza istoric, contextual. A fost scrisa intr-un context, si este inteleasa intr-altul. Un principiu la care nu subscriu, fiindca efectiv asta ne pune intr-o imposibilitate teologica si face Scriptura ininteligibila. Nu avem alta optiune decat sa intepretam Scriptura dupa socoteala noastra.

        Fie-mi iertat, asta este si cauza pentru care baptismul nu isi cristalizeaza o teologie, nu fiindca teologia este o expresie a momentului istoric sau fiindca este secundara trairii lui Dumnezeu. Este teolog cel care se roaga, si cel care se roaga este teolog. Trairea lui Dumnezeu este cunoasterea lui Dumnezeu, si cunoasterea lui Dumnezeu este teologie. Noi incercam sa vorbim de la Parintii Bisericii, cei care stim sigur ca l-au cunoscut pe Dumnezeu in supra-istoricitatea sa.

        Baptismul, “mergand la sursa”, vorbeste de la sine. Fiecare generatie, fiecare baptist, incepte urcusul spre cunoasterea lui Dumnezeu cu Scriptura in mana, studiind si traind, dar luand-o de la zero. Experienta celorlalti nu are autoritatea calauzitoare. Relatia credincios – Scriptura este principala. De aici multitudinea de interpretari, si lipsa unei teologii cristalizate.

        Reply
        1. Eugen

          Deloc! Nu verific Scriptura prin viața mea ci invers. Primul motiv pentru care nu citesc Scriptura cum spui tu este Scriptura însăși. Adică am dat toate exemplele acelea din Ioan ilustrând limbajul folosit în mod consistent în întreaga carte, inclusiv în textul despre Pâinea Vieții. Acum, îmi ceri să renunț la o citire naturală a întregii evanghelii pentru că altfel nu se potrivește unui adaos teologic de după sute de ani.

          Am dat exemple de situații din Scriptură (carnea și sângele nu pot moșteni împărăția, zicerea Mântuitorului despre ce spurcă pe om, etc.), aspecte care îmi dau foarte serios de gândit dacă pot să accept ideea de teosis a materiei și amestecarea ordinii viitoare cu ordinea prezentă a creației, dar nu primesc răspuns. Nici măcar Părinții nu sunt un monolit în această privință, așa cum ni se prezintă de obicei. În Scripturi și în perioada timpurie transformarea materiei e la Parusia. Iar locurile unde s-a manifestat prezența lui Dumnezeu (Sinai, Tabor), au rămas cum au fost după îndepărtarea acestei prezențe. Adică natura intrinsecă a materiei nu s-a schimbat, ci a devenit ce a devenit prin această prezență.

          Am dat un alt exemplu cu altă ocazie, îl repet. Am creat un sistem sacerdotal după alte sute de ani – acum merg înapoi la Scriptură și îi schimb cuvinte ca din presbiter în preot pentru că nu se potrivește altfel teologiei de mai târziu. Apoi, adăugăm că așa zice de fapt Scriptura. Aceasta în ciuda faptului că nu există o singură instanță în religia Mântuirorului unde să avem referință la credincioși ordinați să fie preoți altor credincioși (în sensul de aduceri de jertfe, sau adunând rugăciunile credincioșilor pentru a le aduce la altar). Sau în ciuda referințelor la toți credincioșii ca preoți – o preoție (atât sfântă cât și împărățească), și altele și altele.

          Scriptura se interpretează istoric, contextual, spui tu. OK, arată-mi interpretarea contextual-istorică care permite citirile ortodoxe de mai sus. Nu adăugirile teologice de după 200 de ani, ci citirea textului în contextul lui original. Fără îndoială că există unele aspecte la care nu avem contextul istoric-cultural deplin, dar în problemele fundamentale cred că Scriptura este pe înțelesul tuturor.

          În aspectele de principiu baptismul are o teologie. De aia există baptițti de câteva sute de ani. Ce îi identifică? Dacă n-ar avea, cum se face că baptiștii aplică disciplină bisericească și pe motiv de abatere de la doctrină? În unele aspecte baptismul probabil va avea întotdeauna un spațiu mai degrabă decât un set prescris de doctrină. Bineînțeles că experiența altroa are autoritate călăuzitoare! Altfel nu ne-am constitui împreună în biserici și n-am avea crezuri. Atâta doar că nu suntem întotdeauna siguri cum să procedăm cu creștinii cu inima bună și doctrina proastă :). Ce contează mai mult?

          Reply
      4. Cristian Pascu

        Carnea si sangele nu pot mosteni imparatia lui Dumnezeu in sensul ca cei cuprinsi de patimi nu vor mosteni imparatia. De aceea spune Pavel ca si-a rastignit trupul cu patimile sale. Mortificarea trupului este esentiala pentru induhovnicire, pentru indumnezeire. Duhul este ravnitor, dar trupul este slab, spune Hristos.

        Dar Hristos s-a facut Om, trup si suflet. Si acum are trup, si trupul este la dreapta Tatalui, in sanul Sfintei Treimi. Biserica este Trupul lui Hristos, si noi suntem madulare fiecare in parte. Unitatea Biserica-Hristos este una care implica Trupul lui fizic, carnea lui. Sotul si sotia devin un trup prin cununie, o taina mare, spune Pavel, in Hristos si in Biserica.

        Trupul, carnea, nu are nimic rau in sine. Pacatul, patimile, sunt cele care ne despart de Dumnezeu. Sufletul este cel care decide sa de-a curs ispitelor trupesti sau sufletesti. Sufletul este cel care ar trebui sa stapaneasca trupul, prin rugaciune si asceza.

        Adaosul teologic nu este dupa sute de ani. Preoti si episcopi au fost imediat dupa apostoli, si din timpul lor. Este irelevant ca s-au numit presbiteri.

        Mi se pare foarte fortat argumentul ca biserica a impus mai tarziu niste practici, in conditiile in care acele practici au fost acceptate fara discutii (ereziile si luptele teologice au fost duse in alte planuri), ca aproape 1400 de ani mai tarziu, intr-un context social foarte tulbure, cineva sa fi realizat ca de fapt preotia si sacramentele sunt in plus. Nu ar fi mai firesc sa intelegem care sunt radacinile istorice ale protestantismului in umanismul reformei si in degradarea teologica si morala a catolicismului?

        Reply
        1. Eugen

          Dragă Cristian, ai perfectă dreptate! Nimeni nu poate spune că sacramentele ar fi în plus. Nici presbiterii, chiar dacă mai târziu unii i-au numit preoți. Am încercat din greu să mă distanțez de astfel de afirmații și atitudini, dar se pare că nu am avut prea mult succes.

          De asemenea ai dreptate, carnea și sângele nu pot moșteni Împărăția, deci suntem toți chemați să ne răstignim trupul cu patimile lui. Dar după cum știi, noi, baptiștii suntem electrocutați cu Scriptura, și nu pot să nu văd că dacă citesc acest text în context, merge cam așa:

          „Omul dintîi Adam a fost făcut un suflet viu.” Al doilea Adam a fost făcut un duh dătător de viaţă. Dar întîi vine nu ce este duhovnicesc, ci ce este firesc; ce este duhovnicesc, vine pe urmă. Omul dintîi este din pămînt, pămîntesc; omul al doilea este din cer. Cum este cel pămîntesc, aşa sînt şi cei pămînteşti; cum este Cel ceresc, aşa sînt şi cei cereşti. Şi după cum am purtat chipul celui pămîntesc, tot aşa vom purta şi chipul Celui ceresc.

          Ce spun eu, fraţilor, este că nu poate carnea şi sîngele să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu; şi că, putrezirea nu poate moşteni neputrezirea. Iată, vă spun o taină: nu vom adormi toţi, dar toţi vom fi schimbaţi,
          într’o clipă, într’o clipeală din ochi, la cea din urmă trîmbiţă. Trîmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii, şi noi vom fi schimbaţi. Căci trebuie ca trupul acesta, supus putrezirii, să se îmbrace în neputrezire, şi trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire. Cînd trupul acesta supus putrezirii, se va îmbrăca în neputrezire, şi trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvîntul care este scris: „Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde îţi este biruinţa, moarte? Unde îţi este boldul, moarte?” (1Co 15:45-55 CNS)

          Contextul este clar referitor la glorificarea trupului. A fi om înseamnă a avea un trup. Acum și la înviere. Hristos este mântuitorul trupului. Noi așteptăm revenirea în trup a lui Hristos. În nici un caz nu sunt gnostic. Dar am probleme cu acceptarea ideii că unii sunt glorificați deja, în trup, aici, ca atare noi mai săraci în duh ne închinăm trupurilor lor moarte. În general, am probleme cu amestecarea ordinii noi a creației cu cea curentă, în sens fizic. Asta nu înseamnă că nu aștept un cer și un pământ nou. Iartă-mă că merg din nou la Scriptură ți context și chestionez unele aspecte din evoluția ulterioară a doctrinei, dar nu mă pot debarasa de obicei. În nici un caz nu o fac din indolență sau lipsă de respect pentru înaintașii mei în credință. Credința mea vine prin auzirea Cuvântului de la ei.

          Reply
  4. ioancadar

    Doamne ajută!
    Nu sunt teolog, doar un simplu creştin ortodox, dar am şi eu câteva materiale despre Tainele Bisericii raportate la Sfânta Scriptură:

    http://iisusestedomnul.wordpress.com/2012/04/09/tainele-bisericii/

    Reply
  5. Doru Radu

    Multumesc si eu.
    As face o observatie: tot mai mult baptstii -evanghelicii in general- prin mintuire inteleg si sensul continuu (sfintire) si viitor nu mai pun accent doar pe sensul trecut care-i enerveaza pe ortodoxi. Asta ar putea apropia ele 2 intelegeri.

    Reply
  6. Emil

    Eugen, incercarea ta de abordare a ortodoxiei, dintr-o perspectiva baptista personala, o consider deopotriva curajoasa si salutara.

    Precizari:
    Pentru ca lucrurile sa fie clare, precizez ca nu-mi fac cruce, nu am icoane, nu sarut icoane si moaste si ultima oara cand am asistat la o slujba ortodoxa live a fost anul trecut, de Inviere. Deasemena, nu sunt convins ca, daca amestecam baptismul cu ortodoxia, obtinem ceva mai bun. Nici la teologia ortodoxa nu ma pricep prea bine.

    Observatii legate de “esenta problemei”:
    Noi, baptistii, in general, ne raportam critic la procesul de formare a ortodoxiei, considerandu-l o adaptare nefericita si pragmatica a bisericii primare la contextul cultural (pagan) al primului mileniu d.H. Acest proces a fost o opera exclusiv umana, pe o directie anormala, in afara interventiei Duhului Sfant si impotriva voii Lui Dumnezeu care a dus, printre alte nenorociri, la institutionalizare, ierarhizare, standardizare dogmatica si liturgica, sacramentalism…

    Ortodoxia s-a format astfel ca si tradare a ethosului bisericii primare, intr-un mare vid providential, departe de suportul si interventia lui Dumnezeu care asista pasiv la aceasta mizerabila corcire a bisericii cu lumea. Aceste lucruri pot fi exprimate mai dur sau mai finut dar cu o singura concluzie posibila: ortodoxia este o forma apostata de crestinism.

    Interesant este si faptul ca, desi afirmam despre ortodoxie ca a fost un fel de cameleon cultural al primelor secole din era noastra, in prezent, noi, baptistii, suntem mult mai procupati de relevanta culturala si adaptarea la evolutiile gandirii seculare decat este in prezent ortodoxia.

    “Ca dezvoltare istoric-teologică, baptismul nu a atins maturitatea ortodoxiei.” Intrebari:

    De ce, in 500 de ani de la aparitia bisericii, ortodoxia a avut deja destul de bine conturat un sistem teologic si integrare doxologica a teologiei iar noi baptistii la 500 de ani de la aparitia anabaptismului, cu o libertate maxima de teologhisire si un acces mult mai bun la informatii, nu avem inca asa ceva? De cati ani va fi nevoie de acum inainte ca sa atingem nivelul de maturitate al ortodoxiei?

    Exista oare vreun teolog ortodox care sa-si fi dat doctoratul din teologie baptista (nu ma refer la sectologie)?

    Reply
    1. Eugen

      Preiau doar o întrebare interesantă din postul tău:

      De ce, in 500 de ani de la aparitia bisericii, ortodoxia a avut deja destul de bine conturat un sistem teologic si integrare doxologica a teologiei iar noi baptistii la 500 de ani de la aparitia anabaptismului, cu o libertate maxima de teologhisire si un acces mult mai bun la informatii, nu avem inca asa ceva? De cati ani va fi nevoie de acum inainte ca sa atingem nivelul de maturitate al ortodoxiei?

      Răspunsul meu: Desigur, libertatea n-a fost de 500 de ani. Dar nu acesta este motivul fundamental. Motivul fundamental este că baptismul nu crede în așa ceva! Iată câteva observații:

      Teologia este o activitate secundară trăirii cu Dumnezeu. Ea este puternic influențată de experiența comprehensivă a realității pe care o avem cu toții, împreună, ca ființe umane. Ca atare, teologia se face pe fundalul concepției dominante despre lume și viață. Cu cât acest fundal este mai ne-coerent, mai segmentat, cu atât și teologii care funcționează în context sunt mai amețiți :). Vezi teologia în postmodernism. Adică sigur, ne putem apuca să dezvoltăm un sistem teologic beton, a la Barth să zicem, și pe când îl terminăm, datorită schimbărilor de context, sistemul devine irelevant. Aceste aste și riscul ortodoxiei. A dezvoltat sistemul și a înghețat în proiect la perioada patristică.

      Cred că ideologic/filozofic ortodoxia a evoluat într-un mediu în care pentru o bucată bună de vreme a existat o uniformitate mult mai mare decât cea în care au funcționat baptiștii. Mult din teologia ortodoxă este definit pe un fundal al filozofiei platoniste, iar din cea catolică pe un fundal al filozofiei artistoteliene, în particular începând cu scolasticii (de exemplu, teologia sacramentelor, diferența dintre esență și accidente, și explicația catolică a transubstanțierii). Ca să nu mai vorbim de uniformitatea social-politică de care a beneficiat ortodoxia o bună bucată de vreme, cu are a și dat degetul de i s-a luat toată mâna, dar asta e o altă poveste complicată, pentru altă dată. Dar să mă întorc la teologie.

      Principiul și idealul baptist este în primul rând trăirea autentică, vie cu Dumnezeu (de aici preocuparea pentru o biserică vie – un trup spiritual în care mădularele sunt grefate de Duhul Sfânt prin credință personală sau principiul botezului credinței, etc.). De aici nesiguranța despre stabilirea limitelor ortodoxiei la baptiști. Calul troian la baptiști? Să nu vadă valoarea unui sistem teologic cât mai coerent și unitatea lui cu viața de închinare și slujire a bisericii. Acestea sunt aspecte care trebuie coordonate de sus – nu pot fi propulsate doar de jos, de la nivelul bisericii locale.

      Cele de mai sus înseamnă că trebuie să re-gândim obiectivul, metoda, contextul teologiei… practic, totul. Pentru mine însumi eu am făcut-o într-o anumită măsură, dar formal, asta-i treaba teologilor. Oricum, pentru asta ar tebui scris un text de metodă în teologie la baptiști, și în condițiile mele… Deci să o lăsăm în seama teologilor :).

      Reply
      1. Cristian Pascu

        Eugen, nu ma pot abtine sa nu observ un anumit paradox. Pe deoparte vorbesti de o intelegere contextual istorica a crestinismului, pe de alta parte tu ai o perspectiva meta-istorica. Parintii Bisericii au cazut in capcana platonismului (o teorie academica, mai mult decat una comforma cu realitatea), dar tu, modernul, te poti desprinde de diferitele cutume istorice, si poti vedea lucrurile la rece.

        Impresia mea este ca perspectiva ta musteste a modernism. 🙂 Si academic si individual. Singura justificare ar fi in a spune ca momentul si locul stabileste criteriul de corectitudine, deci este inutil sa discutam cine are dreptate fiindca traim in contexte diferite.

        Reply
        1. Eugen

          Cristian, acest comentariu a mers în spam și nu l-am văzut până acum. Sorry.

          Reply
        2. Eugen

          Nu am afirmat că Părinții au căzut în capcana platonismului ci că au fost influiențați de acesta și au folosit concepte din sistemul de gândire platonist. Este normal. Nu există teologie pură, creată în vid. Toată teologia e contextuală (inclusiv cea a conciliilor, crezurile, etc.). În mod normal, deci, și felul în care Îl trăiesc eu pe Hristos este contextual. Normal, teologia mea est influențată de gândire contemporană. Nu e căzută din cer ca și cum mi-ar fi căzut în cap din senin, pentru că revelația culminează în istorie, în Hristos. Și Îl cunosc pe Hristos prin înaintașii mei. Dar trăiesc acum, în prezent. Orice teologie se face pe fundalul intelectual/cultural/social pe care se găsește. Nici nu-mi aleg contextul nici nu mă pot debarasa de el.

          Reply
      2. Doru Radu

        Sunt de-acord cu dvs ai apreciez deosebit aceasta evaluare atit a ortodoxiei cit si a baptismului.

        Reply
  7. krabul

    Aveţi două secţiuni. Pe prima nu am înţeles-o. Eu fiind ortodox nu am înţeles problemele dvs pentru că nu cunosc baptismul. Pe a doua însă ca feedback pot să vă spun că ziceţi bine. Însă rămâne întotdeauna un loc între teorie şi înţelegerea propriuzisă a teoriei.

    De ex într-un comentariu discutaţi de jertfa fără sânge. Este vorba de practică. De taina în sine care are loc în altar. Taină fiind, nu înseamnă că nu am voie să v-o spun. Ci că deşi am să v-o spune ea s-ar putea să fie ascunsă pentru dvs. (Căsătoria este o taină. Un căsătorit îi poate spune unui flăcău ce înseamnă căsătoria, dar până nu intră în taină nu o va trăi). Deci. Pâinea şi vinul se aduc ca jertfă. Se jertfesc. Jertfirea propriuzisă fiind un simbolism important, implicând preotul şi materia. Deci nu există sânge. Apoi se spune epicleza. Care transformă cele de dinainte în trup şi sânge. Şi aceste le primim dacă suntem vrednici sau dacă avem nevoie. Jertfirea este una, transformarea este alta.

    Poate vă este de folos:
    http://www.crestinortodox.ro/editoriale/epicleza-euharistica-70336.html

    Reply
  8. Pingback: Convertirea de la creștinism la creștinism

  9. Pingback: Tainele în ortodoxie: o încercare baptistă de înțelegere (honest to God) | Pivnița cu teologicale

Leave a Reply to Cristian Pascu Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.