Chibzuieli

Și totuși, cum rămâne cu Biblia și știința?

Aș fi vrut să continui cu câteva observații la secțiunea despre Scripturi din mărturisirea lui Mullins, dar pentru că am intercalat referințele la relația dintre religie și știință, și de asemenea pentru că Mullins însuși afirmă că Biblia este o carte de religie nu de știință, am senzația că cele spuse până acum pe această temă par doar să fi deschis cutia Pandorei, și lucrurile să fi rămas mai încurcate decât înainte. Afirmația că Biblia este o carte de religie, nu de știință, poate să apară ca un fel de tăiere a nodului gordian, prin evadare de la sarcina atacării problemei în mod fățiș. Această impresie pare exacerbată de tensiunea care există între cunoașterea prin Scripturi și cea prin știință chiar între diferite grupuri de creștini, cu impunere a autorității uneia asupra alteia de către diferite grupuri.

Nu sunt destul de arogant și/sau stupid să cred că am vre-un fel de panaceu care armonizează toate problemele (reale sau aparente) în domeniu, deci nu încerc să prezint soluții vre-unei probleme, ci simplu să prezint un fel de ghid personal, mai mult pastoral, pe care îl urmez în această privință. Voi prezenta trei aspecte.

1. Autonomia științei. Cred că există o anumită autonomie a activității de tip științific care este dată de Dumnezeu omului în însuși actul creației. Aș spune că aceasta vine din actul inițial al creației, printr-un fel de „mandat divin al științei.” Expresia e invenția mea, încerc să o copyright :). Găsesc acest mandat în actul facerii:

Domnul Dumnezeu a făcut din pământ toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului; şi le-a adus la om, ca să vadă cum are să le numească; şi orice nume pe care-l dădea omul fiecărei vieţuitoare, acela-i era numele.

Dumnezeu a pus cele create de El în fața omului, dându-i omului autonomia să le numească. Mă întreb ce criterii o fi folosit omul să numească fiecare creatură. Știm din Gen. 2:20 că Adam a numit-o pe soția lui „Viață” (Eva) pentru că ea este „mama tuturor celor vii.” Este clar că omul a exersat propria-i înțelegere, înțelepciune și experiență în numirea celor din jur. Iar Dumnezeu a acceptat numele date de om. Nu a făcut nici o corectură. Mi se pare semnificativă afirmația că orice nume pe care-l dădea omul fiecărei viețuitoare, acela-i era numele. O anumită autonomie este dăruită astfel omului. Ba chiar un fel de curiozitate pare să fie acolo din partea lui Dumnezeu, așteptând să vadă cum le va numi (mă tem să presez ideea, că o să vină un biblist și o să-mi spună că în original Dumnezeu nu a făcut ceea ce a făcut „ca să vadă” ce va face omul, pentru că Dumnezeu deja știa ce va fi. Sau cine știe ce variantă de text este acolo, și s-a zis cu toată construcția mea :)).

Numirea a ceva este un act de definire, de reliefare a anumitor caracteristici, simțiri, atitudini, percepții, care provine din toate facultățile umane. Cuvântul este un act de circumscriere, de definire, de clarificare, de fixare în timp și spațiu. Numirea animalelor n-a fost doar un act de exersare a unei autorități date omului de Dumnezeu asupra creației, ci și un act al cunoașterii de sine pentru om, de descoperire a faptului că în el însuși, este incomplet, ne-rotunjit. Dumnezeu l-a făcut pe om și prin faptul că l-a pus să stăpânească creația numind ce este în ea. El, Adam, făcut din adamah (țărână), (om) și-a dat seama că este incomplet fără ișa (oamă? :)).

Putem privi explorarea științifică ca o continuitate a mandatului original de a privi, a studia, a experimenta ce a creat Dumnezeu, de a numi, a defini și a circumscrie. Actul descoperirii lumii este de asemenea un act al cunoașterii (și facerii) de sine a omului. Într-un fel, Dumnezeu a ales să-l facă pe om partener în actul creației. După Scripturi, tot ceea ce omul explorează astfel este ținut în ființă de rostirea creatoare a lui Dumnezeu (Evr. 1:3, Gen 1, „să fie… și a fost”), și este reînnoit mereu de adierea Duhului (Ps. 104:30). Cu toate acestea, pentru un om într-o relație ruptă cu Dumnezeu, El, Dumnezeu, este transparent omului în creație.

Cred că atunci când un creștin, un ateu sau un agnostic explorează universul în mod științific, ei nu fac altceva decât să exercite același mandat original dat de Dumnezeu omului. Creștinul nu are nici un fel de poziție privilegiată în această privință. Lucrurile fiind așa cum sunt, nici noi, teiști fiind, adesea nu-L vedem pe Dumnezeu în spatele sau deasupra noastră, așteptând cu curiozitate să vadă cum vom numi ceea ce descoperim. Cu atât mai mult ateii sau agnosticii. Uneori, când nu înțelegem ceva, rezolvăm problema punându-l pe Dumnezeu în lucrurile neînțelese (God of the gaps), și mai târziu, când știința avansează și dezleagă enigma, oamenii concluzionează eronat că Dumnezeu nu există. Dumnezeu nu este în ceea ce studiem noi. Dumnezeu este în spatele sau deasupra noastră, uitându-se la noi, găsindu-și plăcerea în fiii oamenilor desfășurând activitate științiifică.

Investigarea de acest fel are capacitate limitată. Chiar studiindu-ne pe noi înșine, nu putem găsi semnificația ultimă a ființei umane, pentru că aceasta transcende lumea materială.

2. Autonomia religiei. Religia, experiența fiecărui om cu Dumnezeu, de asemenea are o anumită autonomie. După Mullins, religia are de-a face cu relația omului cu Ființa divină. Indiferent cum interacționează oamenii unii cu alții pe teme religioase, despre aceasta vorbește el când se referă la „competența sufletului sub autoritatea lui Dumnezeu în materie de religie.” Dumnezeu care este creator, și „tatăl duhurilor” se raportează la fiecare om în mod direct. După Romani 1, există o revelație generală a lui Dumnezeu în creație, dar nu o impunere de sine a lui Dumnezeu asupra omului. Dacă Dumnezeu însuși dă spațiu necredinței omului, oamenii nu au dreptul să și-l ia unul altuia. Tot Mullins spune la un moment dat că religia este o chestiune extrem de subiectivă. Știința poate, și este binevenită să studieze religia ca fenomen, din exterior, din multe puncte de vedere (social, psihologic, etc.), dar știința pur și simplu nu are instrumente, putere și autoritate să descifreze ce se întâmplă în sufletul omului, când este vorba despre el și relația lui cu Dumnezeu, creatorul lui.

Când spune că Biblia este o carte de religie, Mullins spune că Biblia operează într-un domeniu în care știința nu are nici o autoritate și nici nu are instrumente pentru a opera. Mai mult, când Dumnezeu s-a descoperit oamenilor în istorie, Dumnezeu nu a invadat nivelul lor de cunoaștere a creației, și nu le-a luat ce am numit mai sus „mandatul divin al științei.” Exemplul dat de Mullins este cel al lui Iov. Când Iov se zbate cu problema tăcerii lui Dumnezeu în suferință, și vorbește despre natura lumii create, el nu folosește percepția lumii dobândită de omenire sute de ani mai târziu, prin fizica newtoniană. Mullins a scris aceasta prin 1908. Dacă ar fi scris-o zece ani mai târziu ar fi spus că Iov nu a folosit percepția creației potrivită fizicii cuantice!

3. Concepția despre lume. Religia și știința, deși prezintă un grad de autonome în activitățile lor, nu sunt independente una de alta. Religia, (implicit Biblia) și știința se întâlnesc în tipul de concepție despre lume pe care ne-o formăm fiecare (world-view). Fiecare om are un fel de a privi lucrurile, o anumită viziune din perspectiva căreia își trăiește viața. Concepțiile despre lume se bazează pe experiență. Experiența umană, desigur, include experiența și experimentul științific, dar include și experiența noastă ca suflete, ca ființe cu o dimensiune spirituală, experiența religioasă. Pentru creștini, această experiență nu este simplu o chestiune de dinamică interioară, confuză sau iluzorie în sufletul uman, ci include actele lui Dumnezeu pe scena istoriei umane, în văzul tuturor, actul suprem fiind Isus Hristos. Aceasta de asemenea include experiența noastră comună ca Biserică, popor al lui Dumnezeu în istorie.  Convingerea creștinilor cu privire la Scripturi vine dintr-o anumită sincronizare pe care o găsim între experiența comună nouă, a tuturor oamenilor, cu experiența lăuntrică a lui Dumnezeu în viața noastră.

În cartea Religia Creștină Mullins dedică un spațiu extins discuției felului în care se formează diferite concepții despre lume, și în particular face o critică a diferitor concepții moderne (agnosticism, materialism, idealism, personalism). Dar concepțiile despre lume se schimbă în istoria umană. Ele se schimbă pentru că înțelegerea creației de către om se schimbă. Singurul care este constant este Isus Hristos. Trecerea de la o concepție dominantă despre lume la alta nu este fără traume de tot felul. De exemplu, trecerea de la un sistem geocentric la un sistem heliocentric de înțelegere a universului n-a fost tocmai dulce pentru biserică. Senzația la o astfel de tranziție este că se surpă temeliile lumii.

În acest context trebuie să înțelegem și rolul Scripturilor. Scripturile sunt cărți de teologie. Ele prezintă istorie, dar nu istorie științifică, cum vrem să o facem în secolul xxi, ci mai degrabă o istorie interpretată teologic. Obiectivul lor preeminent este să ni-L prezinte pe Dumnezeu și lucrările Lui în istoria umană. Poate un bun exemplu aici este să considerăm implicațiile evidente ale diferenței de stil între Evanghelia după Ioan și evangheliile sinoptice. Toate evangheliile se bazează pe aceleași fapte istorice legate de personajul istoric Isus Hristos. Este clar că evanghelicii ne dau patru perspective bazate pe aceleași fapte istorice asupra aceluiași Isus care a trăit în istorie sub Pilat din Pont, dar tipul de istorie pe care îl vrem noi astăzi nu este obiectivul autorilor acestora.  Astfel, procedura lor literară are caracteristici specifice, și noi trebuie să citim evangheliile în mod congruent cu scopul lor.

În mod similar, cartea Genezei este o carte care ne prezintă o teologie a începuturilor. Această prezentare se bazează pe fapte istorice, dar faptele istorice nu sunt prezentate în mod descriptiv, științific, cum le dorim noi astăzi. Nu cunosc nici o concepție despre lume care să combine în mod cu totul armonios datele științei cu teologia Genezei, așa cum am dori-o noi astăzi (doar un defect personal :)). Știința în sine este oarbă prezenței lui Dumnezeu în creație, iar credința mă face să văd dincolo de incompetența sau limitarea mea științifică faptul că totul a fost creat de Dumnezeu prin Cuvânt, așa că lucrurile care se văd sunt făcute din cele ce nu se văd. Dar nimeni, absolut nimeni nu cunoaște totul! Când ateii construiesc pe baza evoluționismului biologic o ideologie atee, reducând creația la un sistem material autonom și neagă dimensiunea spirituală a ființei umane, reducând-o la stadiul de animal, ei nu fac aceasta pe baza științei, ci au depășit limitele acesteia. Tot astfel, când creștinii folosesc Biblia să forțeze interpretarea anumitor observații științifice despre univers și om împotriva marii majorități a oamenilor de știință, ei nu fac un serviciu nici lui Dumnezeu nici împărăției lui, și mă tem că nici nu citesc Biblia în Spiritul în care a fost scrisă. Între cele două extreme, am impresia că spațiul ortodoxiei (cu o mic) este mai larg decât nivelul de confort al celor mai mulți dintre noi.

Personal, deci, consider că orice concepție despre lume este tranzitorie și incompletă. Într-o concepție despre lume creștină există elemente de bază stabile, neschimbate de când au fost scrise primele litere ale Scripturii, și chiar înainte de datele textelor celor mai vechi. Dar în concepția mea despre lume există și zone despre care sunt mai comod să spun că nu știu anumite lucruri decât să forțez o interpretare „biblică” asupra lor. Până la urmă, Dumnezeu mă va judeca după ce am făcut cu ceea ce știu nu cu ceea ce nu știu. În plan social, însă, cred că o anumită autonomie a științei și religiei trebuie păstrate. Cred că Mullins a avut o poziție similară atunci când în procesul Scopes atât evoluționiștii cât și anti-evoluționiștii au crezut că el este de partea lor, iar el a refuzat să se implice de-o parte sau de alta. Și tot aceasta cred ca a avut în gând și când s-a opus introducerii unor legi anti-evoluționiste în statul Kentucky. Mă tem ca nu cumva uneori în râvna noastră pentru bine să nu întindem mâna în mod nepotrivit să proptim chivotul lui Dumnezeu (2 Sam 6:6-7).

1 Comment

  1. calpopa

    Multumesc pentru articol. Am ramas in minte cu “God in the gaps”, idee care se foloseste si astazi, dar poate nu cu scopul de a dovedi existenta lui Dumnezeu ca si Aquinas, sau cu scopul de a explica lucruri dincolo de cunostinta noastra. Cred ca unii dintre noi care ne-am obisnuit cu Biblia, preluam limbajul ei poetic/figurativ si ne izolam fata de unii contemporani care au asteptari ca limbajul sa aiba o precizie matematica. Spunem ca Dumnezeu ne da ploaie, mancare, lumina, caldura, etc. Si ni le da, prin sisteme de cauza/efect care in mare parte sunt explicabile fara a apela la El, cauza ultima.

    Reply

Leave a Reply to calpopa Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.