Chibzuieli

Puterea crucii, puterea învierii, și eficiența sacramentelor

Aceasta este o meditație de la Paști. Sufletul se mișcă încet, tastatura computerului și mai încet, așa că o postez acum.  M-am gândit să o separ, poate în trei părți, după titlu, altfel ar fi prea lungă. Prima parte este despre nebunia proclamării crucii lui Cristos, dar și puterea ei. Zice Scriptura:

Leon Bonnat: The Crucifiction (Source: Wikimedia)

Leon Bonnat: The Crucifiction (Source: Wikimedia)

Căci întrucât lumea, cu înțelepciunea ei, n-a cunoscut pe Dumnezeu în înțelepciunea lui Dumnezeu, Dumnezeu a găsit cu cale să mântuiască pe credincioși prin nebunia propovăduirii crucii. Iudeii, într-adevăr, cer minuni, și grecii caută înțelepciune; dar noi propovăduim pe Hristos cel răstignit, care pentru iudei este o pricină de poticnire, și pentru neamuri o nebunie; dar pentru cei chemați, fie iudei, fie greci, este puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu. (1Co 1:21-24 CNS)

La o privire din afară creștinismul este o nebunie.  Hai să fim serioși, poate cu adevărat cineva să ia asupra lui crimele altcuiva pentru a ispăși pedeapsa criminalului? Iar criminalul să plece liber și neatins de consecințele faptelor lui, chiar să producă alte crime? Ce fel de justiție este aceasta? Nici o instanță de judecată umană nu ar accepta așa ceva. Ca să nu mai vorbim că la evanghelici lucrurile sunt și mai fără sens.  Cel puțin la catolici și la ortodocși vinovatul are datoria să facă ceva, după socoteala preotului: să facă un pelerinaj, să înconjoare biserica de nu știu câte ori în genunchi, să rostească o sută de Hail Mary, sau orice altceva, dar măcar face ceva.

Unii se ascund după deget când contestează contestarea crucii, declarând simplu că în ultimă instanță Dumnezeu este Dumnezeu și poate face tot ce vrea.  Prin urmare, așa a decretat el, aceasta este justiția divină, este în Scriptură, și gata.  Dar nu este tocmai așa. Dacă ar fi fost așa, Dumnezeu ar fi îndepărtat paharul din fața lui Cristos în grădina Ghetsemani, și ar fi declarat, simplu, că omul este iertat.

Problema nu este simplu, una de justificare logică și dreaptă față de alte persoane ci este în primul rând una de integritate și satisfacere a instinctului de dreptate personal, și de nimicire a puterii păcatului și a consecințelor acestuia în păcătos.

Să explorez puțin situația.  Suntem concepuți fizic fără concurența noastră.  Odată ce ne naștem, ca ființe umane, suntem constituiți ontologic prin sedimentarea experiențelor de viață, bune și rele, experiențe prin care trecem din inițiative noastră sau a altora, sau pur și simplu vin în mod aleatoriu peste noi. Nu alegem ce cod genetic avem, dacă să ne naștem în România, Africa sau America, într-o familie de bogați din Europa sau săraci de pe ulița colbuită a Darfurului, într-o familie care sacrifică totul pentru copii sau într-una în care copiii sunt abuzați sau neglijați, nu alegem ce culoare au ochii, pielea sau părul nostru, și nu putem alege cele mai multe circumstanțe prin care trecem în viață. Cu alte cuvinte, întrebarea lui Nicodim capătă un sens proaspăt: Pot să mă mai nasc odată în mod natural și să-mi reiau viața de la stadiul de prunc de la început? Cum pot să devin o altă persoană, când de fapt, tot ce am experimentat o viață întreagă s-a sedimentat în mine, și a făcut să fiu ceea ce sunt? Crimele pe care le-am privit sau comis, imaginile acelea de abuz care mi-au murdărit retina sufletului, cine poate să le înlocuiască?  Și chiar dacă aș putea relua viața de la început, atât timp cât nu aleg circumstanțele prin care trec decât în parte, cum aș putea să aleg cu totul ce devin? Sunt zămislit în păcat, devin om și trăiesc într-o lume păcătoasă în care totul se produce la întâmplare. Ce stare nenorocită!

Puterea crucii lui Cristos de a deconstrui ontologic ființa umană:

Isus Cristos a murit pentru noi!  El a luat asupra lui bolile, suferințele și păcatele noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste el.  Iată un adevăr pe care Biblia îl repetă din abundență și pentru care avem preferință în predicile noastre.   Dar în virtutea experienței istorice a Bisericii și în tradiția Reformei, avem tendința să citim acest adevăr cu precădere în termeni legali, mai degrabă decât existențiali.  Mai ales între evanghelicii din vest/USA, moartea lui ispășitoare pentru noi (substitutionary atonement) a devenit una din doctrinele în jurul căreia s-au produs și continuă o mulțime de disensiuni. Unii teologi încearcă să accentueze că aceasta este doar o imagine dintr-o constelație întreagă de imagini, care împreună ne dau o imagine mai completă a ce înseamnă să fii mântuit. Adesea se poate detecta în această abordare, dacă nu o negare, cel puțin o încercare de a atenua rolul central al morții ispășitoare a lui Christos în experiența mântuirii.

După părerea mea, efectul detrimentul privind modul în care este prezentată moartea ispășitoare a lui Cristos derivă nu din centralitatea acesteia în teologia evanghelică ci din modul în care aceasta este prezentată, ca o tranzacție legală. Adesea chiar în evanghelizare luăm scurtătura: „Isus a murit pentru păcatele tale, deci dacă accepți jertfa lui, ești declarat iertat.” Și adevărat este, dar aceasta este doar o față a monedei – partea mai mică a icebergului care se vede deasupra apei. Realitatea spirituală uriașă este dedesubt și nu se percepe imediat.

Cred că ar fi mai complet să afirmăm nu „substitutionary atonement” ci „identification atonement.”Moartea lui Cristos în locul nostru înțeleasă în mod tipic între mulți evanghelici se bazează pe o separare imposibilă între păcătos și păcat.  Astfel, păcatul este luat asupra lui de Cristos iar păcătosul se duce mai departe în drumul lui, continuând să păcătuiască. Dar nu aceasta este imaginea eficienței crucii lui Cristos în Scripturi. Imaginea crucii lui Cristos în Scripturi este aceasta:

Am fost răstignit împreună cu Hristos, și trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine. (Gal 2:20 CNS)

Acum, dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom și trăi împreună cu El. (Rom 6:8 CNS)

Adevărat este cuvântul acesta: dacă am murit împreună cu El, vom și trăi împreună cu El. (2Ti 2:11 CNS)

Căci voi ați murit, și viața voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. (Col 3:3 CNS)

Etc., etc.

O imagine trunchiat interpretată care duce la înțelegerea separării păcatului de păcătos și transferarea acestuia asupra lui Cristos pentru a fi fost purtat pe cruce în actul ispășirii este cea a punerii mâinilor peste mielul de jertfă, care apoi este sacrificat.  Interpretarea adesea întâlnită este că acest act al punerii mâinilor simbolizează transferul păcatelor asupra mielului. Astfel, acum mielul poartă păcatele noastre și este sacrificat în locul nostru. Dar nu este așa.  În general, punerea mâinilor nu înseamnă transfer ci identificare, nu doar în actul punerii mâinilor peste jertfă, ci de exemplu, și în acela al punerii mâinilor în actul consacrării/hirotonirii.

Esența experienței creștine este una de unire cu Cristos. Cristos a luat asupra lui păcatele mele nu separându-le de mine, ci luându-mă pe mine în el și el venind în inima ființei mele, în mine.  De aceea expresia „în El” sau „în Cristos” este o expresie cheie în Scripturile creștine (iți propun o citire rapidă în Efeseni 1). Cristos nu doar s-a făcut păcat pentru noi într-un transfer simbolic de păcate.  Actul dizolvării păcatului și a consecințelor lui în viața noastră nu este un act pur legal, declarativ, ci unul real, efectiv. El s-a întrupat, a asumat creația.  Prin identificare cu Cristos crucea pe care a murit el devine crucea pe care murim noi.  Christos cel răstignit capătă chip în noi.

Sedimentul experiențelor de viață păcătoase, create de mine, de circumstanțe, de alții împotriva mea, care au primit realitate ontologică în ceea ce am devenit ca om, nu poate fi curățat și rezolvat  decât într-un singur fel: prin moartea mea.  În experiența creștină autentică, în unirea cu Cristos, în cruce, există potențialul ca fiecare din noi să fim deconstruiți ontologic, să murim, și astfel să punem capăt, prin moarte și dezintegrare, realității ontologice create de păcatul nostru și a altora în noi.  Aceasta este posibil pe măsură ce crucea lui Cristos devine realitate în noi. Da, în Cristos, în crucea lui, există puterea ca ființa noastă veche să fie deconstruită, dizolvată ontologic, să moară. Și aceasta nu este simplu, doar o declarație legală.  Este o realitate pe care o trăim, la care ne chemă el. Pentru ai lui, nebunia crucii este înțelepciunea și puterea lui Dumnezeu.

Cum devine crucea lui Cristos crucea pe care este răstignit omul meu vechi?  Prin excelență în sacrament, în botez și în comemorarea crucii la cină, în trăirea sacramentală a fiecărei dimensiuni a creației. Dar despre acestea, pe viitor.

Nu mă îndoiesc, uneori sunt onorat ca blogul meu să fie citit de oameni înțelepți, educați, și bine situați în viață.  Deduc după comentarii.  Dar s-ar putea să fie citit și de oameni care suferă. Poate pentru ce au făcut.  Poate în ciuda a ce au făcut.  Poate pentru ce li s-a făcut.  Unii chiar acum strigă precum Iov:

Pentru ce dă Dumnezeu lumină celui ce sufere, şi viaţă celor amărați la suflet, cari aşteaptă moartea şi nu vine; măcar că o doresc mai mult decât o comoară, cari n-ar mai putea de bucurie şi de veselie, dacă ar găsi mormântul? – (Job 3:20-22 CNS)

Acestora pot să le spun că moartea a venit. Crucea lor este crucea lui Cristos.  Strigătul lui Cristos și strigătul lor se unesc și rezonează la unison: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” În asumarea crucii lui Cristos în ființa lor, suferința lor fără sens, care tinde să le prăbușească ființa în neant, este răscumpărată și devine jertfă. Și cu ea, sunt răscumpărați și ei.

Ușor devenim înșelători.  Mai ales dacă doare.  Ușori suntem tentați să ne facem frate cu dracu până trecem puntea.  Ușor am vrea să fentăm viața și crucea, ca să ajungem la înviere pe scurtătură.  Dar deocamdată, „…am fost răstignit împreună cu Cristos…” Și de atunci, caut „să mă fac asemenea cu moartea lui” (Phi 3:10) Numai așa pot să trec dincolo de ea, la înviere.  Dar despre asta, altă dată, pe viitor, la ceasul lui Dumnezeu, nu al nostru.

11 Comments

  1. Tim Dubhy

    ce inseamna CNS? ce traducere a bibliei este?

    Reply
    1. Eugen

      Cornilescu

      Reply
      1. Eugen

        Așa apare în BibleWorks

        Reply
  2. DanutM

    Reblogged this on Persona and commented:
    Eugen Matei initiaza cu acest text o serie de postari despre inviere. Nu este vorba, propriu-zis, de texte devotionale, ci ai degraba de meditatii cu o serioasa incarcatura teologica.
    Ici, colo, limba ar trebui corectata, dar este de inteles, caci Eugen traieste de peste 20 de ani departe de tara si functioneaza intr0un spatiu exclusiv de limba engleza.

    Reply
  3. Pingback: Eugen Matei: Puterea crucii lui Cristos de a deconstrui ontologic ființa umană | Romania Evanghelica

  4. Dyo

    Reblogged this on Frică şi cutremur and commented:
    Trăire sacramentală? Music to my ears …

    Reply
  5. Betuel Vararu

    Câteva întrebări: în timp ce subliniezi unirea cu Cristos ca fundament, păstrezi totuși caracterul legal al justificării (imputării). În ce sens devine suferința noastră jertfă? Ce fel de jertfă? Cum ai defini mai pe larg „a ne asuma crucea”? Mulțumesc!

    Reply
    1. Eugen

      Betuel, în primul rând îți mulțumesc pentru întrebări. Uneori comentariile la blog tind să tragă discuția pe alt făgaș sau să o focalizeze în puncte de controversă. Întrebările tale sunt foarte pertinente și focalizează discuția în aspectul fundamental al ei. Pentru că răspunsul este mai elaborat, îl postez ca un text de sine stătător în postarea ulterioară.

      Reply
  6. Pingback: De la suferință la jertfă. Asumarea crucii. | Chibzuieli

  7. Pingback: Puterea crucii, puterea învierii și eficiența sacramentelor (2) | Chibzuieli

  8. Pingback: Eficiența actelor de cult la catolici, ortodocși și baptiști | Chibzuieli

Leave a Reply to Tim Dubhy Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.