„Provizoratul permanent” al evanghelicilor (romani si altii)

Din vorbă-n vorbă… nu, din dezbatere în dezbatere, am ajuns la o întrebare pusă de Dyo care îmi place cum sună (mai ales, „provizorat permanent”). O reformulez astfel:

Este „provizoratul permanent” al evanghelicilor români o condiție creată de starea de persecuție din mai tot timpul existenței lor, sau o slăbiciune caractereistă evanghelicilor în general, evidentă la nivel internațional?

Eu zic că trebuie privită problema din două directții: provizoratul permanent este provizoriu și provizoratul permanent este permanent.

1. Provizoratul permanent este provizoriu.

Provizoratul permanent al evanghelicilor e o condiție generală, momentan. Ca dovadă, multiplele încercări de a defini identitatea evanghlelicilor sau efortul unor evanghelici din SUA de a se distanța de percepția populară despre ei (exemplu mai recent: An Evangelical Manifesto). Ciudat, evanghelicii nu sunt o confesiune. Până la urmă, un luteran, un catolic, un ortodox, un baptist, un penticostal, un anglican, etc., pot fi evanghelici (dacă nu sunt dați afară că nu se potrivește vinul nou în burduful vechi, ca tudoriștii sau oastea. Mai nou, mișcări precum harismaticii sunt în mai toate cultele și cei mai mulți nu sunt dați afară. Alții indivizi prezenta caracteristici evanghelice dar se enervează dacă îi numești astfel).

Înclin să cred că o caracteristică comună a evanghelicilor este un anumit tip de experiență religioasă a unui Dumnezeu viu, activ în viețile lor; un anumit tip de dinamică spirituală fără prea mulți intermediari între om și Dumnezeu. De aici și accentul pe confruntarea omului cu Dumnezeu care implicit duce la convertire, care implică o transformare a vieții. În privința esențialuli teologic, majoritatea covârșitoare a evanghelicilor sunt trinitarieni și se situează teologic (conștient sau nu) în spațiul Părinților bisericii. Cam toți afirmă autoritatea Scripturii și subscriu la crezl Niceea-Constantinopole (manualul de caticheză al baptiștilor din 1918 conținea Crezul ca la ortodocși și spunea că „Predania”/Tradiția a fost modul de transmitere a Evangheliei cât timp nu am avut Scriptura).

Dar nici o confesiune, nici măcar ortodoxia, nu s-a maturizează instantaneu. Ortodoxia Părinților este o expresie a credinței apostolice „rotunjită” doctrinar și liturgic în secolele 3-5. De aici și practica liturgică (Sf. Vasile, Sf. Ioan Gură de Aur, nu cartea Faptele Apostolilor) și multe alte lucruri în ortodoxie. Au durat sute de ani până la creerea acestei sinteze (este cu totul unitară?), într-un context ideologic-cultural, cred eu, mult mai coerent decât modernismul/postmodernismul de astăzi. La asta m-am referit altă dată când am spus că nu avem „distanțarea de sine” pe care o au confesiunile tradiționale, și asta nu-i vina nimănui. E un moment istoric.

Pentru evangheliciii români, persecuția de asemenea a împiedicat o dezvoltare naturală, în context (suntem tot consumatori la ce ni se oferă din vest – oferim înapoi prea puțin). Fără înodoială, persecuția (nu numai din partea guvernului comunist) de asemenea a participat la intoleranța reciprocă între ortodocși și evanghelici în Romania. Oricum, nu cred că s-a ajuns la un fel de sinteză teologică matură între evanghelici, în general în lume, dar acest provizorat permanent este provizoriu și normal, dat fiind momentul istoric. Asta nu înseamnă că nu se va ajunge la permanentizare. Cum evanghelicii români o istorie de doar approx. 150 de ani, când vor avea trei-patru sute și ceva de ani în spatele lor, ca Patristicii, vor avea și ei liturghia lui Baptistu cel Mare 🙂 pe care o vor declara că nu se poate schimba, și vor fi trecut de starea de provizorat la permanentism (scenariu posibil :)).

2. Provizoratul permanent este permanent

Adică, într-un fel, provizoratul este în însuși DNA-ul evanghelicilor. Deci, printre cele câteva mărci propuse ale evanghelicilor (cristocentrism, crucicentrism, convertism, etc.) al trebui să adăugăm și „provizorat-permanentism.”

Normal, nu? Dacă milităm pentru raportarea fiecărui individ direct la Dumnezeu, fără prea mulți ierarhi intermediari (ierarhii dau unitatea confesiunii; dacă avem un singur Papă avem o singură Biserică), ce l-ar împiedica pe Dumnezeu să creeze o nouă comunitate vie, o expresie autentică a credinței de o coloratură diferită decât cea a secolelor patristice (deși, același Hristos, aceeași Scriptură, același Crez comun/Niceea-Constantinopole). Sigur, unii vor zice „eu rămân la ai mei,” cum încearcă unii ostași astăzi (habar n-am ce se mai întâmplă prin Romania, dar așa am auzit). Ce-i rău cu e unum pluribus? Sigur, n-am tăiat nodul gordian (încă), tot se pune întrebarea cum identificăm ce e creștinism autentic. Evanghlicii dau un răspuns minimalist la această întrebare, nu încerc să intru în detalii.

Oare un anumit provizorat nu este normal să fie permanent în manifestarea Evangheliei, ca să ne păstrăm deschiși lucrării lui Dumnezeu în istorie? Sau, a încetat Dumnezeu să lucreze în secolul unu ori cinci?  Sau unii suntem cesaționiști când e vorba de darurile spirituale și alții când e vorba de evoluția liturgică sau a ritului, și alții când e vorba de…

O mulțime de implicații și întrebări decurg de aici (ca de exemplu cum rămâne cu unitatea vizibilă), dar deocamdată eu mi-am propus să arăt că provizoratul permanent este provizoriu, și totuși, este permanent într-un fel :). Sper că am făcut-o, deci mă opresc aici.