Chibzuieli

Pledoarie pentru o exegeză cu har a manualelor de sectologie ortodoxe

Săptămâna care a trecut mi-am propus să explorez cum sunt percepuți frații baptiști de cei ortodocși în Romania și dacă este posibil să încerc să îmi dau seama cum a evoluat situația în timp, pe parcursul a aproape un secol și jumătate de coexistență. Mă refer la reprezentanții mai educați ale taberelor, nu la ce se întâmplă la nivel local. Cum în trecut mi-am petrecut o bucată de vreme citind Stăniloae, m-am pregătit sufletește pentru a fi secta-rizat pe toate dimensiunile, amalgamat cu cele mai pestrițe grupuri în existență, de la Hari Krișna la mooniști, numai pentru că amalgamul este mult mai ușor de tăiat în bucăți (strategia anihilării omului de paie :)). Astfel, m-am pregătit să fiu și eu tăiat în bucăți și încă nu oricum, ci în numele Domnului (Ps 118:10-12). Asta după ce nici măcar n-am existat ca atare.

Astfel pregătit sufletește, m-am îndreptat spre cărțile ortodoxe de „sectologie,” un cuvânt care nu l-am găsit în afara bogatului vocabular teologic ortodox, dar până la urmă, vocabularul meu românesc e cam anapoda oricum. Deci, am adăugat cuvântul la dicționarul românesc al spell-check-ărului din Word, și iată-mă pornit la drum.

Din păcate, nu am avut acces la ceea ce se consideră „tratatele de sectologie clasice” cum ar fi cel al lui Petru Deheleanu, Sectologia, Arad, 1948, sau cel al lui N. Constantinescu, Sectologia, Bucureşti, 1943. Totuși, din perioada respectivă am avut acces la cartea Arh. Grigore Leu, Confesiuni și secte: studiu istoric-misionar (București: Tipografia Cărților Bisericești, 1929). În perioada comunistă subiectul a fost „spălat și apretat” sub titlul Îndrumări misionare (1986) de Dumitru Radu, de asemenea nedisponibil mie.

Singura resursă mai recentă la care am avut acces este cea a lui Petre I. David, Călăuza creștină – sectologie – pentru cunoașterea și apărarea dreptei credințe în fața prozelitismului sectant (Curtea de Argeș: Editura Episcopiei Argeșului, 1994). Acesta este ediția a 2-a, prima fiind publicată înainte de 1989. Rădăcinile pre-89 probabil explică izul limbajului activist – propagandist de partid, pe care l-am cam uitat după douăzeci de ani de America. Ce să-i faci, ca și baptiștii, au făcut și ortodocșii ce au putut, numai să publice ceva sub comunism. Cu toate acestea, dacă introducem în ecuație distanța de peste 60 de ani între cele două publicații, în termenii acurateței perceperii teologiei baptiste, calitatea celei vechi o întrece pe cea nouă substanțial. Mă voi ocupa aici doar de textul din 1929 al lui Leu.

Pregătit astfel sufletește, am ajuns la următorul paragraf pe care l-am decupat, că n-am timp să-l transcriu:

Și pe pagina următoare:

Citind textul, după ce m-am mai des-negrit la față (mă negrisem pentru că mi s-a urcat sângele la cap), în spiritul dragostei frățești (că de la Hristos ne tragem și unii și alții), și al unei încercări de fairplay intelectual de care se prea face exces în manualele de sectologie, m-am pocăit din nou (că tot mă ciufuleau „pocăitul”) și m-am gândit cum ar putea un baptist citi acest text print-o hermeneutică a harului și adevărului, că harul și adevărul au venit prin Hristos.

Ca laic, doctrina baptistă care zice că oricine poate citi și interpreta Biblia m-a ajutat foarte mult. Până la urmă, și acesta este un text vechi (nu chiar ca cele biblice, dar totuși, 1929), și dacă nu-l citesc în context, cu o exegeză cât mai sănătoasă, risc să-l înțeleg greșit și să contribui la dezbinarea între frați. Așadar, pentru a înțelege acest text, trebui să merg înapoi în istorie vre-o patru secole, la începutul baptiștilor…

În inima credinței baptiste stă principiul libertății și responsabilității fiecărei conștiințe umane față de Dumnezeu. Aceasta nu însemnă nesocotirea ierarhiilor omenești. Dimpotrivă. Atâta doar că ajungi la ierarhiile umane după ce ai răspuns în fața lui Dumnezeu mai întâi. Chestia asta este destul de greu de explicat într-o societate unde biserica și statul sunt mână în mână, și capul statului e și capul bisericii, cum era la începutul baptiștilor. Prin sec. xvii când s-au născut baptiștii, un înaintaș al lor, Thomas Helwys a încercat să spună asta regelui Angliei cu cuvintele „religia oamenilor față de Dumnezeu este între Dumnezeu și ei; regele nu va da socoteală pentru aceasta; nici nu poate fi regele judecător între Dumnezeu și oameni. Lasă-i să fie eretici, turci (n. tr. musulmani), evrei, sau orice altceva; nu-i deloc treaba puterilor pământești să-i pedepsească.”

În treacăt fie spus, acest citat a fost trimis și de păstorii baptiști din Romania lui Ceaușescu cu puțin înainte de a fi executat. Noroc că a venit revoluția, altfel o sfârșeau și unii din ei ca Helwys, în închisoare vre-o patru ani, după care a murit. N-a murit însă și principiul pluralismului religios susținut de Helwys, pentru că baptiștii au continuat să scrie, și unii din ei să fie arși de vii pentru acest principiu.

În Europa, protestanții și catolicii s-au omorât între ei vre-o sută de ani, pentru că n-au adoptat principiul pluralismului religios. De aici și numele „Războiul de o sută de ani,” care s-a încheiat cu Pacea de la Augsburg (1555). Pluralism tot n-a fost, dar au făcut regula cuius regio, eius religio. Adică religia fiecărui principat merge după religia prințului. Bine, dar ce ne facem cu ăia de altă religie decât a prințului? Păi, să-și ia jucăriile (adică averile) și să plece! Așa au și făcut. Ba mai rău, aranjamentul a fost doar între luterani și catolici… bieții calviniști și evanghelici (între care și baptiști)! Ei, să fie executați mai departe!

Au mai urmat vre-o treizeci de ani de bătălii crâncene în Europa, de unde și numele „Războiul de treizeci de ani,” care s-a încheiat cu o altă pace, cea de la Westphalia (1648). În sfârșit, au fost tolerați și calviniștii (ca la vremea lor să poată și ei executa pe alții, adică pe baptiști :)). Bine, bine, îi tolerăm pe calviniști, dar cu evanghelicii ca baptiștii ce facem? Păi, să-și ia jucăriile și să plece! Unde să plece? În lumea nouă! Și așa se face că cei ce au preferat să trăiască decât să moară, au ajuns în America. Mulți din Anglia, bineînțeles. Nu că le-ar fi fost ușor și pe acolo la început, dar ca să scurtez povestea, unii atâta l-au bătut la cap pe bietul Jefferson și alți întemeietori ai Americii, că au adăugat principiul separării bisericii de stat tocmai la constituția americană (ca primul amendament).

 Dar, ca să nu ziceți că m-am îndepărtat de textul exegetat, ce are asta cu ortodocșii din 1929? Uite că are. Este o istorie aici. Când în 1691 un pic de vânt al pluralismului religios a trecut și prin Transilvania, cu Diploma Leopoldină, numai patru religii au fost recepte: catolicii, luteranii, calvinii și unitarienii. Românul iobag, cu preoții lor ortodocși, au fost „tolerați” Conceptul de religie tolerată vine de la pacea de la Westphalia (trei tipuri de rit au fost afirmate atunci, dar nu intru în asta). Cum erau baptiștii/evanghelicii tratați în restul Europei, erau și ortodocșii în Transilvania! Cu o excepție! Dacă se uneau cu catolicii. Și așa s-a născut biserica greco-catolică. Acu, n-o să mă apuc eu să discut axa frământărilor ortodocși-uniați-catolici; destul că în 1929 noi, baptiștii am căzut la mijloc. Biserica ortodoxă a îmbrățișat ideea biserică-națiune, s-a identificat de secole cu tot iobagul român și așa se face că până în ziua de azi, cultivă identitatea român-ortodox ca armă de luptă împotriva… judecați voi a cui!

Din nou la text. În 1929 relațiile ortodocși-uniați-catolici nu erau tocmai fericite, cel puțin nu pentru o masă mare de ortodocși. Constituția României din 1923 (vezi art. 22), una din cele mai progresive în Europa la acea vreme, acorda cetățenie indiferent de religie (limbă, etnie, etc.). Biserica ortodoxă este declarată „dominantă” iar cea greco-catolică „are înâietate” față de celelalte culte pentru că avea peste 7% din populația țării. Ambele sunt declarate „biserici românești” (adică biserici naționale).  

Un alt element relevant al vremii este că în 1927 este semnat Concordatul României cu Vaticanul. Ortodocșii s-au simțit foarte atacați de eveniment, mai ales că acesta împroprietărea biserica greco-catolică (se pare că în Ungaria catolică biserica doar putea folosi terenurile ei, nu erau efectiv proprietatea bisericii). Oricum, în 1929 situația era fierbinte. Voluntar sau involuntar, baptiștii au fost pictați pe nedrept în acest context ca un element de dezortodoxire și dezromânizare a românilor.

Unul dintre cei mai hotărâți luptători împotriva baptiștilor în acest timp a fost Grigore Comșa (citat în textul de mai sus), episcop al Aradului.  În 1927 acesta a publicat o broșură intitulată Baptismul în Romania: Convorbiri cu un predicator baptist (Arad: Tiparul tipografiei diecezene, 1927).  Cel mai bine m-am distrat când am văzut cum îl citează pe Mullins (pe care eu îl traduc pe acest blog), ca președinte al Alianței mondiale baptiste la acea vreme.  Dar despre asta, altă dată.

Ce mult am scris!  Nu pot, totuși, să închei fără a culege ceva roade din exegeza mea a textului de sectologie ortodox din 1929… Nu sunt nici cleric ortodox nici cleric baptist, ci doar rob smerit al lui Hristos, dar aș îndrăzni să observ câte ceva…

  • Oricât de deficitara apare unui ortodox, trăirea lui Dumnezeu în credința baptistă este autentică, creștină și înrădăcinată în învățătura dată apostolilor și proorocilor de Hristos. Ea caută să fie o trăire a lui Dumnezeu în Hristos prin Duhul Sfânt, în comunitatea celor născuți din Dumnezeu.
  • De-a lungul istoriei, baptiștii au fost persecutați de toate confesiunile religioase care au practicat o asociere a religiei creștine cu statul sau națiunea. Ei au fost persecutați de anglicani, luterani, calviniști și… ortodocși. Cei persecutați odată, pot să-și amintească de trecutul lor și să se ferească a deveni persecutori!
  • Nu există nimic intrinsec în baptism care este anti-românesc. Dimpotrivă! Unul din argumentele folosite de generația părinților noștri când și-au câștigat dreptul de a exista în Romania a fost că ortodocșii și baptiștii au luptat pe front cot la cot pentru patrie. Așadar, au spus ei, este sângele nostru vărsat pentru patrie mai puțin valoros decât al altora? Ce dovadă mai bună putem da că suntem patrioți decât jertfa pentru patrie? Faptul că baptismul a înflorit în America este un „accident” al istoriei, unele din motive fiind expuse mai sus. Să sperăm că cei 150 de ani de baptism în Romania au dovedit că baptiștii nu sunt un instrument al nimănui (e.g. al ungurilor sau americanilor împotriva românilor) pentru că separarea între biserică și stat este în însăși DNA-ul lor.
  • Problema cea mai mare a ortodocșilor este că baptiștii fac prozelitism între ei și le fură oile. Proclamarea lui Hristos și chemarea oamenilor la o relație vie cu Dumnezeu este în miezul credinței baptiste. Care este diferența între prozelitism și proclamarea lui Hristos? Cum se proclamă Hristos într-o țară creștină ortodoxă? Ce forme poate lua o viață vie cu Dumnezeu în Romania? Acestea sunt întrebări serioase pe care baptiștii trebuie să și le pună. Întreb și eu… nu înseamnă că am sau dau răspunsuri.
  • Există o lipsă teribilă de înțelegere profundă între baptiști și ortodocși, care să treacă dincolo de stereotipizarea reciprocă. La baptiști, dacă studiezi teologie ortodoxă unii te declară pierdut (cel puțin eu am fost!). La ortodocși, dezinformarea despre baptiști este propagată în manualele de sectologie. Voi reveni cu exemple asupra acestui subiect, dar cred că sunt lucruri de îndreptat de amândouă părțile.

Ajunge! Cred că este cel mai lung post pe care l-am scris vre-odată.

14 Comments

  1. Cristian Pascu

    Stii vorba cu turta si cu jarul? 🙂

    Reply
    1. Eugen

      Te arde? 🙂

      Reply
      1. Cristian Pascu

        Nu. Asa e cu istoria. E plina de locuri si fapte interpretabile. Cum spunea Nietzche, ‘totul e interpretare’. Poate aproape totul, dar sigur foarte mult. Mai ales istoria.

        Reply
        1. Eugen

          Ai dreptate. De partea asta a judecății așa este. De aia avem nevoie de har. Că să fim și noi la vremea noastră interpretați cu ce măsură am interpretat :).

          Reply
  2. DanutM

    Reblogged this on Persona and commented:
    Un subiect delicat, tratat su seriozitate de Eugen Matei.

    Reply
  3. Viliga Valentin

    Din pacate manualele de “sectologie” ortodoxa sunt cam depasite, din toate punctele de vedere, ceea ce creaza dificultati unui student la teologie ortodoxa in intelegerea celor de alte denominatiuni, astfel ca epitete ca “sectar”, “ratacit” si altele asemenea fac parte din limbajul unora din ortodocsi, ceea ce face destul de dificil dialogul.

    Reply
    1. Eugen

      Bun venit pe blogul meu! De acord că manualele sunt vechi, iar textul la care m-am referit este din 1929. Am ales să stau cu el pentru că istoria trebuie să o cunoaștem și să învățăm din ea, și să ne dăm seama și cum percepția s-a schimbat în timp. În plus, un pic de pocăință pentru unele lucruri care s-au petrecut în trecut, nu ar strica nici ortodocșilor, nici nouă :).

      Unul din meritele manualelor mai noi este că definesc termenii. Totuși, definițiile sunt confuze și reflectă o anumită ambivalență față de evanghelici. Parcă ar încerca oarecum să-i scoată din sfera sectelor pure, dar până la urmă îi colapsează la în aceeași categorie și îi combate pe toți la grămadă. Tonul este acesta: toți care nu sunt ortodocși, sunt secte. Deci, sectele, ținând sâmbăta… etc. Adică iau caracteristici specifice unei grupări și o atribuie tuturor.

      Nu îmi dau seama cât din aceasta este strategie și cât confuzie pură. Dar cel puțin din partea „meseriașilor” procedura nu este admisă. Din punct de vedere ortodox înclin să cred că adevărata problemă este una de eclesiologie, de înțelegere a Bisericii, pentru că strict vorbind, mă tem că nimeni în afara ortodocșilor nu sunt în Biserică (tehnic vorbind, probabil nici Catolicii)… Dar despre asta mai târziu că nu sunt nici eu tocmai adus la zi. Apoi, cu accentul pe Biserică-națiune, parctic mi se neagă dreptul de a exista ca român pentru că am altă credință. Înclin să cred că ortodoxia trebuie să rarefieze conceptele de biserică și națiune, și relația dintre ele, într-un mod care ne permite tuturor să punem umărul la binele comun românesc fără jigniri reciproce :).

      În ce mă privește, am ales să dau atenție mai puțină calificativelor (sectar, rătăcit, etc.) și încerc să nu mă ambalez fără rost :). Prefer să fac un efort să merg la esența teolgică a problemei, și aceasta cere efort de înțelegere reciprocă.

      Reply
  4. Viliga Valentin

    Din punctul de vedere ortodox fundamentalist, cine este in afara Ortodoxiei confesionale nu este Biserica, nici macar Catolicii, iar neoprotestantii sunt exclusi din start, ei au pierdut orice sansa, desi daca vom arunca o privire peste crezul niceo-constantinopolitan vom vedea ca avem niste puncte comune care ar putea sa ne apropie si sa ne duca de la confruntare la conlucrare

    Reply
    1. Eugen

      Adevărat. Dar din cât înțeleg eu, ortodoxia privește lucrurile în mod mult mai holistic. Unitatea și limitele bisericii nu sunt definite strict de crez. Aceasta am argumentat și eu în niște posturi depsre ortodoxia limitelor – ortodoxie fiind aici folosit în sens comun nu cu referire la biserica ortodoxă. De fapt, posturile acelea erau exclusiv despre baptiști.

      Unitatea bisericii la ortodocși este de asemenea unitate liturgică (lex credendi lex orandi), iar dimensiunile bisericii sunt stabilite prin părtășia episcopală. Adică constitutiv pentru biserică este prezența episcopului. Nu există biserică în afara acestei părtășii episcopale. De aceea nici Catolicii, strict tehnic vorbind, pentru ortodocși nici c catolicii nu sunt în sfera bisericii în momentul în care episcopii s-au anatemizat reciproc.

      Prin contrast, în gândire evanghelică, oriunde Hristos este prezent prin Duhul Sfând între oameni este Biserică („doi sau trei adunați în numele Meu… Eu în mijlocul lor”). Aceasta mă face să privesc nu doar dincolo de grupul de credincioși cu care mă închin și chiar dincolo de granițele denominaționale, pentru a identifica poporul lui Dumnezeu. Nu că lucrurile ar fi tocmai simple și clare pentru toți, dar acesta, cred eu, este diferența de principiu dintre cele două abordări.

      Reply
  5. Pingback: Baptiștii români la congresul Aliantei mondiale din 1923 la Stockholm « Chibzuieli

  6. victor

    foarte interesant ce dezbateti voi aici.cred ca raspunsul cel mai bun din ambele parti este iubirea fata de aproapele(indiferent din ce denominatiune sau religie).asa,iubindu-i pe altii incerci sa le intelegi logica chiar daca nu esti de acord cu ei.un exemplu de studiat din punct de vedere multiconfesional este Nicolae Steinhardt,care a fost botezat in puscarie de un grup de preoti-pastori multiconfesional(vezi jurnalul fericirii).pentru mine cel putin ca si ortodox este un exemplu de rationalism corect si de iubire.

    Reply
  7. Petru

    Chiar daca ultimul post a fost in 5 aprilie, indraznesc si eu sa scriu aici cate ceva 🙂
    Chiar azi am dat peste acest topic si am citit cateva parti din el (recunosc ca nu pe tot). Ma bucur sa vad ca discutia e echilibrata.

    – intr-adevar, trebuie sa ne vedem unii pe altii asa cum suntem (nu dupa pareri si speculatii). Ceea ce nu cunoastem cu adevarat nu poate fi nici imbratisat nici respins.
    – consider ca pentru un dialog benefic pentru toti, pana la urma trebuie sa vorbim de esenta – invatatura de credinta (a.k.a. dogma, doctrina). Pentru ca daca tot dorim sa fim slujitori ai Cuvantului (Hristos), inseamna ca orice cuvant e important. Defapt, e vorba de anumite “puncte de doctrina” unde apar diferente (chiar daca expresia pare hyper-teologica, aici cade pana la urma accentul). Din moment ce exista diferente, nu pot sa vorbeasca despre acelasi Dumnezeu (care e acelasi intotdeauna, si nicidecum duplicitar).

    O seara placuta tuturor si toate cele bune:)

    Reply
    1. Eugen

      Bun venit! Într-adevăr, trebuie să dialogăm la nivelul diferențelor de doctrină, dar în acest domeniu eu nu aș merge așa de departe încât să spun că baptiștii și ortodocșii nu s-ar închina aceluiași Dumnezeu. Strict doctrinar vorbind, cu referință la doctrina despre Dumnezeu (și nu doar la nivel popular), baptiștii și ortodocșii nu au diferențe esențiale. Și unii și alții subscriu articolelor despre Dumnezeu din Niceea-Calcedon. Poate cea mai semnificativă diferență este cu privire la Biserică, sau mai precis, cu privire la modul în care operează Dumnezeu în creație. Ortodocșii înțeleg că Dumnezeu lucrează de sus în jos prin instituție, prin care lucrează Duhul harului. Baptiștii cred că Dumnezeu lucrează prin Duhul harului în fiecare credincios și îi adună împreună pe toți în formarea instituției. După părerea mea, dusă la extremă, fiecare din aceste abordări are deficiențele potențiale vizibile mai mult sau mai puțin de fiecare parte.

      Reply
  8. Pingback: Baptiștii români la congresul Aliantei mondiale din 1923 la Stockholm | Pivnița cu teologicale

Leave a Reply to Petru Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.