Chibzuieli

Pălăria înflorată, cămașa de nailon și credința strămoșilor mei

Nu pot spune că tocmai am crescut la coada vacii dar nici prea departe n-am fost. Adică pe când am crescut eu comunismul aproape biruise și nu mai eram destul de înstăriți să avem vaci. Le vânduseră părinții. Totuși, cu vaca am umblat, am și dovada, în poza alăturată (eu sunt cel mic). E bine să-ți amintești din când în când de unde ai plecat, zice înțelepciunea populară românească, să nu ajungi cu nasul prea sus. Și la plug am fost, dar mai mult înaintea ei. A vacii, care va să zică.

Mă gândesc la ce s-a întâmplat în jurul meu, pe parcursul vieții mele. Am plecat de la arat în grădină cu vaca, la liceu de electronică. De acolo la seminarul românesc apoi la cel din America. Ulterior, m-am minunat de primele computere, mai ales de cel cu două discuri flexibile (nu avea hard drive ci pe un disc era sistemul de operare și pe celălalt datele de lucru) și apoi cu mari eforturi mi-am cumpărat primul computer personal, un 386sx (pentru cine știe ce-i aia) cu un disc de 40 MB, crezând că am spațiu să stochez tot ce voi fi capabil să produc toată viața. Ulterior am lucrat la o companie de internet pe vremea când acesta începuse să devină accesibil publicului larg (Windows 3.11 în care descărcam Netscape prin ftp într-o fereastră DOS), ca apoi să lucrez cinci ani în computere pentru o corporație mare americană care acum nu mai există. Astăzi, țin în mână un i-phone considerat de acum primitiv, a cărui memorie este de 4000 de ori mai mare decât discul primului meu computer. Pe el mă uit la videoclipuri postate pe internet de un puști acum câteva minute, de pe cealaltă parte a globului pământesc. Iar nepoții mei… mânuiesc cu multă dibăcie i-padul înainte de a știi să scrie și să citească. Într-o generație, un salt tehnologic uriaș, cu implicații social-culturale extraordinare.

Pe tot acest parcurs factorul cel mai important care mi-a afectat în mod fundamental viața a fost credința părinților mei. Nu educația lor, pentru că intelectualul familiei, mama, avea doar patru clase primare. Tata a învățat să pună numerele unul sub altul, să le adune sau să le scadă, cu învățătorul din sat în câteva seri, că după aceea învățătorul a fost luat pe front. Alfabetul îl buchisea cumva și se semna cu greu. Încerca să citească din Biblie în public câte un verset la școala duminicală, dar îi era tare greu. Astfel, credința părinților mei m-a afectat nu prin capacitatea lor de a da răspunsuri la o mulțime de întrebări pe care le-aș fi avut, ci prin caracterul clădit în ei de această credință. Când ei nu au știut să-mi dea răspunsuri, caracterul lor m-a învățat să caut aceste răspunsuri cu integritate. Și astfel, credința lor a devenit credința mea, nu atât prin vorbe, cât pe tăcute.

Dacă lumea din jur s-a schimbat mult pe parcursul acestor ani, tot astfel s-au schimbat și se schimbă continuu formele culturale de manifestare a credinței. De exemplu, în copilărie, când au apărut cămășile de nailon, prin unele cercuri s-a creat mare vâlvă. Mândrie! N-ai voie să porți cămașă de nailon pentru că este mândrie! Asta a durat până au aflat surorile că aceste cămăși sunt mai ușor de întreținut, pentru că nu trebuie călcate. Ulterior, le-am abandonat pentru cele din material natural. Ce să mai zic de bătălia dintre batic – legat în față sau la spate, eșarfă și pălărie – cu sau fără flori, mai mare sau mai mică. Sau de ridicolul imaginii vreunei surori care întâmplător nu avea batic când cineva a propus să se roage, și și-a trântit rapid pe cap un șervețel de masă, ca să nu-i poticnească pe bărbații din anturaj!

Aaaahhh! Să nu uit rochia. Adică lungimea ei. Evident, prea scurtă e bai. Acum treizeci și ceva de ani, când îmi pețeam soția, baiul era să fie prea lungă. Venise moda cu fustă până la glezne, și doamne, ce bătaie de cap au mai servit părinții pentru că făcuseră fetei fustă lungă până la glezne. Mândrie! Mândrie! Și normal. Toată lumea știe că o fustă lungă crăpată până sus e mai ispititoare decât un costum de baie, când ești la plajă (nu că cea a soției ar fi avut o așa crăpătură – Doamne ferește!). Nici nu mai știi unde-i baiul – cu îmbrăcămintea sorei sau cu imaginația/intuiția păcătoasă a celui ce privește. Se pare că Isus avea mai multe reguli pentru cel ce privea!

La bărbați, treaba era un pic mai simplă, dar totuși, cu sau fără cravată era o marcă destul de distinctă între baptiști și penticostali. Ca să nu mai zic de părul tuns periuță. Și asta era normal, pentru că mulți care s-au desprins de la baptiști, ca să devină penticostali, au făcut-o pentru erau mai sfinți și sfințenia în acestea se vedea. Nu trec dincolo de granițele evanghelicilor, deși nici acolo aceste aspecte nu erau inexistente. Nu-i acuzau ortodocșii pe baptiști că “poartă haine nemțești” și astfel atacă impecabila identitate românească?

Pe măsură ce societatea devine tot mai multiculturală s-ar putea spune că – cel puțin pentru cea mai mare parte a generației tinere, care este tot mai umblată – aceste aspecte sunt sechele ale trecutului tot mai nesemnificative. Pe de o parte, mesajul transmis prin aceste tabieturi este puternic dependent de uniformitatea culturii în care te găsești, uniformitate care în context actual se diluează constant. Pe de altă parte, din păcate, de multe ori relația dintre cerbicia cu care cineva aderă acestor practici și calitatea morală a persoanei respective este una de proporționalitate inversă.

Și totuși, bătălia pentru identitatea și sufletul evanghelic românesc pare să se ducă mai mult pe aceste tărâmuri decât pe cele a vreunei teme teologice substanțiale. Cultele trebuie să dea comunicate de comportament, ba chiar să-și aleagă liderii în funcție de acestea. Cu câtva timp în urmă ne băteam capul cu anumite declarații teologice nedigerate, ca și cum acestea ar fi fost determinante în schema mare a evenimentelor. Cel puțin, aceasta era iluzia de aici, de departe. În raliate, baticul, bată-l norocul, s-ar putea să fi avut mai mult de-a face cu deznodământul acestor evenimente. În această privință nici baptiștii nici penticostalii nu sunt mai iscusiți, dar baptiștii cel puțin nu au făcut (încă) din aceste probleme aspecte de cult. Nu zic nimic de creștinii după Evanghelie, pentru că știu mai puțin despre ei, dar poate tocmai pentru că sunt mai puțini le este mai ușor să se alinieze vreunei orientări externe sau alta, și cu asta basta.

Nu aș vrea să fiu înțeles greșit. Nu spun că nu este diferență în aspectele de mai sus între creștini și necreștini ci că dacă coborâm lupta pentru definirea identității evanghelice la nivelul acestor aspecte, care sunt fluide și condiționate cultural, cu siguranță o sfârșim în legalism, cu consecința tragică de a denatura însăși esența Evangheliei.

8 Comments

  1. Dyo

    ”Toată lumea știe că o fustă lungă crăpată până sus e mai ispititoare decât un costum de baie …” Serios?!? Eu nici nu observasem asta, până acum … 😉

    Reply
  2. ematei (Post author)

    Oh, sorry, aproape toată lumea 🙂

    Reply
  3. Aurelia M

    Mi-e dor de bunici, mi-e dor de Creaca. Multumesc pentru articol si pentru amintirile frumoase pe care mi le-a trezit.

    Reply
    1. ematei (Post author)

      Și mie :).

      Reply
  4. Pingback: Eugen Matei: Pălăria înflorată, cămaşa de nailon şi credinţa stărmoşilor mei | Romania Evanghelica

  5. alexandru nadaban

    fain!

    Reply
  6. laria

    Poate fi deci parul considerat acoperitoare a capului la femei?

    Reply
  7. Pingback: Din istoria blogosferei evanghelice – 17 februarie | RoEvanghelica

Leave a Reply to ematei Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.