Ordo salutis pe care eu l-aș traduce cu „secvența mântuirii” este un concept din dogmatică protestantă care prezintă o secvență de evenimente prin care lucrează Duhul lui Dumnezeu la mântuirea omului. Unii din cei ce pledează pentru o astfel de secvență se referă uneori la Romani 8:29 ca fiind tiparul decisiv:
29 Căci pe aceia, pe cari i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi.
30 Şi pe aceia pe cari i-a hotărât mai dinainte, i-a şi chemat; şi pe aceia pe cari i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe cari i-a socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit. (Rom 8:29-30 CNS)
Evident, creștinii de opinie calvinistă pun predestinarea înainte de toți ceilalți pași (vezi Efeseni 1:4) în timp ce arminienii, pe baza textelor ca cel din Romani, spun că alegerea este condiționată de preștiința lui Dumnezeu. Cred că și unii și alții greșesc.
Nu intenționezi însă să discut diferențele de înțelegere a secvenței mântuirii între diferitele confesiuni. Personal, cred că încercarea de a „standardiza” teologic această secvență tinde să dezintegreze caracterul holist al experienței mântuirii și aceasta poate duce la afirmații aberante, ca de exemplu când aud câte un baptist zicând că poți fi mântuit și nebotezat, rupând astfel credința în inimă de expresia credinței vii, care este botezul. Vreau doar să exprim o observație făcută când am citit cartea lui Ionescu și Lemeni, Teologie ortodoxă și știință. M-am referit la această carte un pic mai detaliat în trecut, pe un alt post. Ceea ce vreau să semnalez aici este că deși în general ortodocșii, din câte știu eu, nu afirmă o secvență a mântuirii caracteristică teologiei ortodoxe, autorii vin destul de aproape de a face așa ceva.
Deși nu o numesc ordo salutis, autorii încearcă să identifice „reperele unei metodologii a cunoașterii lui Dumnezeu” (pp. 243-46). Nu elaborez, dar afirm: cunoașterea de Dumnezeu este mântuire. Un avertisment riguros se face în nota de subsol: „această propunere trebuie asumată cu precauție maximă, ca simplă propunere de reprezentare la nivel mental, într-un sens extrem de limitat, a realității devenirii omului întru Dumnezeu.” Etc. etc.. Propunerea făcută este ilustrată astfel:
Cred că este remarcabilă paralela cu tiparul general evanghelic al experienței creștine. Totul începe undeva, cu ceva, și acest ceva este o experiență a convertirii. Spun autorii:
Există o experiență inițială a convertirii, greu dacă nu imposibil de caracterizat, ca una ce ține profund de taina persoanei umane. Acest demers inițial trebuie văzut fundamental ca o deschidere. El lasă sufletului posibilitatea unei altfel de experimentări a realității decât cea de până atunci. Este o naștere a unor convingeri interioare nu atât prin argumentație rațională, cât prin intuirea a ceva profund, fundamental, care dă viață și care cheamă la viață. De aici începe drumul presărat cu greutăți al maturizării credinței.
Iată un mod frumos, profund de descriere începutul vieții omului în Dumnezeu, prin deschiderea ființei noastre către El. Creșterea în credință, după acest început, este ilustrată în imaginea de mai sus prin bucla repetitivă centrată în jurul rugăciunii și învățătrii Bisericii, în drumul spre sfințire. Desigur, spiritualitatea ortodoxă prescrie aici un tipar bine stabilit de parcurgere a acestui drum, prezentat de autori sumar în paginile următoare.
Cred că ar fi o greșeală să încercăm să disecăm acest tipar mai departe pentru a-l forța în terminologa protestantă. Am însă o nedumerire. Dacă și unii și alții suntem de acord că cunoașterea de Dumnezeu începe cu această deschidere a omului pentru Dumnezeu (indiferent cum o numim), nu cumva practica eclezială a botezului unei persoane înainte de această deschidere (e.g. botezul pruncilor) nu este tocmai coșeră? Ce să-i faci, nedumerire baptistă :).
Schema este foarte simplistă. Sunt mai multe aspecte care nu sunt incluse în schemă. Ordinea mântuirii, în ortodoxie, este curățirea de patimi, luminarea, îndumnezeirea.
La început, se botezau doar cei despătimiți. Era nevoie de o perioadă de pregătire. De aceea la botez cântăm “dă-mi mie haină luminoasă, Cel ce te îmbraci cu lumina ca și cu o haină.” Referința este directă și explicită la lumina văzută de apostoli pe munte la Schimbarea la Față, sau de Pavel pe drumul spre Damasc.
Copiii nu au patimi, deci este firesc să poate fi botezați de mici. Ei nici nu neagă pe Hristos. Și prin educație acceptă foarte ușor credința în Dumnzeu.
Pentru noi credința nu este un act pur intelectual. De aceea nu trebuie condiționat de o înțelegere conștientă din partea persoanei. Botezul are și o dimensiune, importantă, curățitoare, o eficiență asupra naturii umane. Omul actualmente moare și înviază împreună cu Hristos în baia botezului.
Pentru adult, postul, rugăciunea, facerea de bine, toate în smerenie, au rol curățitor. Fericiți cei curați cu inima, căci aceia vor vedea pe Dumnezeu.
Este exemplar citatul pe care îl dai tu, fiindcă rupt din context poate fi răstălmăcit calvinist. Căci mai sus se spune: “Căci prin nădejde ne-am mântuit; dar nădejdea care se vede nu mai e nădejde. Cum ar nădăjdui cineva ceea ce vede? Iar dacă nădăjduim ceea ce nu vedem, aşteptăm prin răbdare.”
Cum poate cineva nădăjdui dacă nu are libertate de alegere? Cum poate cineva nădăjdui dacă deja a primit ce nădăjduia să primească?
Pentru nimeni credința nu este un act pur intellectual. Nimeni nu se poate apropia de Dumnezeu în mod pur intelectual.
17 Astfel, credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvîntul lui Hristos. (Rom 10:17 CNS)
De accord, schema este foarte simplistă, după cum spun și autorii. Observația mea era despre cum începe totul. Printr-o experiență initială a convertirii, spune textul. Nedumerirea mea este cum poate avea expereința inițială a convertirii loc după nașterea de sus prin botez. Mai întâi cineva se naște din Hristos prin botez, și undeva după aceea se convertește initial?
Poate schema nu se aplica celor deja botezați.
Dar, în același timp, ce te faci cu cei care renunța la credință? Și pe urmă se întorc. Sau trec de la o credință la alta?
Nu înțeleg problema… poate crezi că sunt calvinist? Baptiștii români nu sunt calviniști.
Nu, nu cred asta. Dar convertirea inițială nu este cu nimic mai specială decât cele ulterioare. Pocăința, metanoia, convertirea, este un proces continuu, nu un moment.
Toată discuția aici este despre cunoașterea lui Dumnezeu. Cunoașterea între persoane (inclusiv cele umane, cu atât mai mult cunoașterea lui Dumnezeu) implică toată ființa, inclusiv aspectul intelectual. Atât răsucim lucrurile încât negăm aspectul intelectual de tot.
Convertirea începe undeva. Aici autorii vorbesc de „convertirea inițială” ca un act de deschidere față de Dumnezeu. Orice am face noi unei persoane (o botezăm, o educăm, o îndoctrinăm, ne rugăm, etc.), în ultimă instanță vine o vreme când persoana aceea este ea însăși, angajându-se într-o iubire personală cu Dumnezeu. Tiparul eclezial de botezare a unui prunc jefuiește persoana de actul unic care îi aparține să marcheze acest act de iubire și angajare personală cu Dumnezeu. Recunoscând această lipsă, unii au introdus confirmarea, the first communion, etc..
Să zicem că două familii de prieteni au doi copii, una băiat, una fată. Părinții ar vrea ca cei doi copii, pe măsură ce cresc, să se cunoască, să se iubească, să se căsătorească, etc.. Ca atare, vor cultiva așa ceva, dar să-i căsătorească de prunci, în anticipare că așa ceva se va petrece, ar fi o violare a personalității lor. În unele cazuri, ceea ce au cultivat părinții se va întâmpla. Chiar și în acest caz, am văduvit pe cei doi de actul cel mai sfânt care le aparține de a afirma iubirea lor.
Îi botezăm pe toți. Nominal, toți sunt creștini. Ce facem cu cei ce nu „se deschid” pentru Dumnezeu? Ori botezul este ineficient, ori ajungem la universalism, de vreme ce botezul este eficient ex opere. Există mai multe motive pentru care personal nu cred că botezul pruncilor este cea mai bună practică eclezială. Am discutat aici doar un aspect, acela al tiparului experienței spirituale a sufletului. De aceea, aducem pruncii noștri lui Dumnezeu, îi dedicăm, îi binecuvântăm, și facem tot ce facem pentru a cultiva iubirea de Dumnezeu, fără a viola integritatea persoanei.
Eugen, nimeni nu neagă aspectul intelecual “de tot”. Ci îl afirmăm în proporții diferite.
Două familii au doi copii. Și ambele familii au de făcut o călătorie lungă.
Una din familii și-a luat copilul cu ei, și pe drum a învățat să călătorească singur, să meargă pe propriile picioare, să se ghideze singur.
Altă familie a lăsat copilul acasă, cu toate instrucțiunile necesare, bani în bancă, o mașină pentru când copilul se va decide ce să facă, să vină și el sau nu, să meargă în aceiași direcție sau nu. Au trecut mulți ani, și copilul a decis că mai bine stă și se uită la televizor.
Fiecare an de viață în care copilul nu este botezat este un an în care copilul stă și se uită la televizor în loc să își lucreze mântuirea. Sufletul său este privat de haina luminoasă a botezului, de curățirea băii nașterii din nou, de învierea lui Hristos care a transfigurat toată natura.
Doar ateii se laudă că copiii sunt atei la naștere și trebuie să lăsați să decidă ei singuri mai tîrziu. Asta este lucrare a diavolului, cel ce nu vrea ca oamenii să se mântuiască și să vină la cunoștința adevărului. Este lucrare a societății moderne, în care oamenii au drepturi, și nu responsabilități. O societate în care Eva avea tot dreptul să decidă singură dacă să muște sau nu, și avea dreptul la toate fructele din Rai.
Sigur, cei ce nu botează copiii, după ce îi adduc la binecuvântare îi lasă singuri :). Chiar crezi că noi nu îi învățăm nimic? Sau că atunci când eu când mă închin în biserică nu mă închin cu toată famila mea? Sau că copiii nu se închină instinctiv cu noi când noi o facem acasă sau oriunde? Ei fac toate acestea. Atâta doar că nu semnează certificatul până învață să scrie și știu ce-i aia căsătorie :).
Botezul nu adaugă nimic la ce i se atribuie copilului prin actul binecuvântării. Și cei ce botează copiii și cei ce binecuvântează își iau copiii în călătorie cu ei!
Îți dau seama că eu îți voi spune că tot tiparul cu nașterea din nou, etc., atribuit botezului unuia care nu are capacitatea de a se angaja în act este invalid… ceea ce putem discuta la nesfârșit.
Totuși, îmi place partea cu mașina și banii din bancă! I wish! :).
Atunci trebuie să fie foarte clar că ortodoxia și evanghelismul nu sunt doar două moduri de a exprima același lucru. Sunt radical diferite. Doar unul este valid. Celălalt este invalid. Erezie.
Dumnezeu va judeca.
Sigur. Mai ales daca nu ne ateminzam reciproc, sa repetam istoria :).
Reblogged this on Daniel Lucescu and commented:
vezi si dialogul (comentarii ) Cristian Pascu& Eugen
Pingback: Mântuirea și a doua experiență a Duhului. Și a treia… și a patra… | Chibzuieli
Eu sunt Baptist roman si sunt Calvinist. Sunt c-am satul sa aud de la o sumedenie de credinciosi care spun ca nu sunt nici arminieni nici calvinisti dar sunt cu Biblia Asa cum o faceti dumneavoastra. Aceasta afirmatie este ieftina copilareasca si lipsita de logica. In opinia mea sunteti arminian,semi-palagian si liberal si cu siguranta baptist nominal.
Mulțumesc pentru calificări.