Mullins în patul epistemologic procustian al lui R. Albert Mohler Jr.

Ca să înțelegem capitolul despre Scripturi din mărturisirea de credință a lui Mullins trebuie să ne aducem aminte că aceasta a fost scrisă în focarul controversei liberalism-fundamentalism din prima jumătate a sec xx în USA. În Mullins și Mohler avem doi baptiști, președinți ai celui mai important seminar al Convenției de sud, cu două tipuri diferite de epistemologii, și implicit cu două feluri diferite de a face teologie. În textul la care ne referim, Mohler afirmă că Mullins folosește o metodologie specifică liberalismului în teologie, dar își dă seama că Mullins nu poate fi clasificat în partida liberală (Mullins a scris un capitol din The Fundamentals! :)). De aceea, voi începe cu o notă despre epistemologia liberalismului protestant clasic, și apoi voi trece la Mohler și Mullins.

Prin liberalism, aici, mă refer la liberalismul teologic clasic al sec xix (acela care l-a dat pe Dr. Iosif Țon peste cap când a început să citească teologie), nu la tot ce se etichetează ca liberalism pe unele bloguri românești (muzică, îmbrăcăminte, etc.).

(1) Scripturile în epistemologia liberalismul teologic protestant al sec. xix.

Poziția aceasta a rezultat din anumite premize care au fost impuse de evoluția gândirii marcată în particular de iluminism și modernitate. Ideea ce bază este că rațiunea și experiența umană sunt metodele supreme de cunoaștere. Ca atare, rațiunea și experiența științifică a omului modern controlează cititul Scripturilor. Scripturile sunt o lucrare istorică-literară, ca atare trebuie supuse unui studiu al criticii istorice-literare consistente (higher criticism – există un termen românesc consacrat?). Metoda „științifică” a criticismului istoric-literar aplicată scripturilor dezintegrează unitatea acestora și nu vede divinul nici în Scripturi nici în persoana lui Hristos, în termenii în care Scripturile ne-au fost lăsate de autorii umani ai acestora și ni s-au transmis prin tradiția creștină.

 Doctrina clasică creștină este văzută în această metodologie ca un produs al concepției despre lume a timpului, care nu mai are valabilitate astăzi. Totuși, efectul extraordinar al lui Hristos și al Scripturilor în istoria și cultura umană nu pot fi negate. Ca atare, liberalismul teologic clasic s-a angajat într-un proces de „reconstruire” și modernizare (prin „demitologizare”) a religiei creștine, încercând să elimine ce a considerat coajă sau ambalaj cultural-contextual în creștinism și să păstreze ce au considerat ei că este miezul sau esența creștinismului.

Rezultatul metodei epistemologice liberale a fost că unicitatea lui Hristos a fost redusă la faptul că el ar fi avut un sens excepțional, absolut, al prezenței lui Dumnezeu. Învățătura lui a fost redusă la trei concepte majore:

• Dumnezeu este tatăl tuturor oamenilor
• Toți oamenii sunt frați (și surori :))
• Sufletul fiecărui om are valoare infinită

Bazat pe aceste premize, religia creștină a fost redusă la un ideal etic, iar mântuirea adusă de Hristos a fost redusă la oferta unui exemplu de viață morală.

De remarcat că metodologic liberalismul protestant este tributar unei epistemologii de tip fundamentalist! Adică fundamentul este rațiunea și experiența umană. De pe acest fundament se judecă totul (inclusiv Scriptura) și se clădește totul. Ca atare, dacă se fisurează fundamentul (ca în post-modernism?), se năruie tot edificiul.

(2) Scripturile în epistemologia fundamentalistă.

Urmând aceeași metodologie fundamentalismul din timpul lui Mullins a căutat să impună Scripturile ca fundament epistemologic care să controleze toate domeniile cunoașterii, inclusiv cel al cunoașterii prin rațiune și experiență științifică. Tot asemenea liberalismului, fundamentalismul a căutat să distileze adevărurile de bază (fundamentale) din Scripturi, asupra cărora nu poate fi nici un compromis. Când este vorba despre adevăruri cum ar fi divinitatea lui Hristos, acestea nu au fost disputate de evanghelici. Dar procedura a devenit din ce în ce mai problematică pe măsură ce „fundamentele” s-au extins asupra altor doctrine, cum ar fi dispensaționalismul sau teologia creației (insistența asupra creării lumii în șase zile de 24 de ore acum 6-10,000 de ani).

Fundamentalismul a căutat să se impună inclusiv în viața publică, impunând interzicerea predării teoriei evoluției în școli, de exemplu. Expresia cea mai faimoasă a acestei impuneri a fost „procesul Scopes” sau „procesul maimuțelor” din 1925, când un profesor de liceu (Scopes) a fost dat în judecată pentru că a predat evoluționismul. Fundamentaliștii au pierdut mult obraz și multă credibilitate în legătură cu acest proces care a fost folosit ca inspirație în filmul Inherit the wind, folosit ca propagandă și de comuniști în Romania.

Mohler urmează o metodologie epistemologică similară, când pune experiența și Scripturile în contradicție:

În momentul în care individul autonom devine autoritatea centrală în materie de teologie – o mișcare ce a devenit necesară în urma accentului pus de Mullins pe experiența religioasă – autoritatea Scripturii devine în cel mai bun caz secundară, indiferent de afirmațiile că am onora preeminența Scripturii. Sau experiența personală va fi supusă revelației, sau revelația va fi supusă experienței personale. Nu există scăpare din această dilemă teologică și fiecare teolog trebuie să aleagă între aceste două opțiuni metodologice. Poate dura generații până să apară consecințele depline ale acestei schimbări în metoda teologică, dar deja prin anii 1960 cei mai mulți baptiști din Convenția de sud și-au dat seama de scindarea teologică crescândă în confesiunea lor, și în mod special în seminariile teologice.

Să fie oare adevărat? Să fie contradicția dintre experiență și Scriptură atât de radicală încât să fim forțați să alegem una în detrimentul celeilalte? Mullins spune „nu”! Problema este cu metoda epistemologică în sine. În loc să punem cele două în contrast, căutând să forțăm și să sacrificăm fie Scripturile, fie integritatea cercetării științifice, trebuie să recunoaștem sfera activității fiecăreia. Cum s-ar putea face așa ceva?

3. Scripturile în epistemologia evanghelică a lui Mullins.

Abia prin prisma celor de mai sus ne dăm seama de impactul mărturisirii de credință despre Scripturi a lui Mullins. Pentru că Mohler afirmă că Mullins ar pune experiența deasupra Scripturii, să-L lăsăm pe Mullins să vorbească (The Christian Religion in its Doctrinal Expression, Roger William Press, 1917, p. 3):

Când spunem că facem experiența explicită în expunerea doctrinelor creștinismului nu facem nicidecum din aceasta criteriu unic al adevărului. Cine încearcă să deducă toate doctrinele creștine din experiența personală subiectivă este foarte neînțelept. Așa cum vom vedea, creștinismul este o religie istorică. Isus Hristos este singurul ei fondator și autoritatea ei supremă, fiind cel ce-l revelează pe Dumnezeu. Iar Scripturile sunt singura noastră sursă de informație care are autoritate cu privire la Hristos și începuturile lucrării lui. Toate acestea sunt fundamentale pentru o înțelegere corectă a religiei noastre.

Mullins nu pune experiența individului autonom deasupra Scripturilor! Aici Mohler este nedrept cu Mullins. Dar Mullins îl pune în mod explicit pe Hristos ca persoană istorică deasupra Scripturilor, pentru că Hristos însuși a spus că Scripturile vorbesc despre el. Principiul revelației la Mullins este Isus Hristos, atât ca persoană istorică, cât și ca persoană activă în inima fiecărui om prin Duhul Sfânt.

Când face experiența parte din formularea teologiei Mullins nu face ceva nou. Conștienți sau nu, experiența omului cu Dumnezeu este prezentă implicit în orice teologie. Scripturile înseși pot fi văzute ca un record al experienței omului cu Dumnezeu în istorie, creat de Duhului Sfânt prin autori umani. Mullins nu introduce experiența creștină în formularea teologică ci doar o aduce la iveală. Cine vrea o digresiune mai lungă la acest subiect o găsește aici – am scris-o înainte de a-l citi pe Mullins!

Însumez abordarea evanghelică epistemologică a lui Mullins reflectată în capitolul pe care l-am tradus despre Scripturi în următoarele puncte, în care accentuez unele aspecte în cuvintele mele:

• Creația este lucrarea lui Dumnezeu, și dacă nu ar fi orbit de păcat, omul l-ar recunoaște pe Dumnezeu în creație, prin mărturia lăuntrică a conștiinței. Pentru că este orbit de păcat, omul ajunge să îl cunoască pe Dumnezeu doar prin revelație personală.
• Dumnezeu s-a revelat omului în mod personal în istorie, în Isus Hristos. Isus Hristos este revelația supremă a lui Dumnezeu (vezi ultimul paragraf din mărturisire).
• Scripturile au autoritate ultimă în a-l prezenta pe Hristos ca persoană istorică. Isus, cel care a trăit în istorie sub Pilat din Pont, este cel pe care ni-l prezintă NT, nu reconstrucțiile metodei istorice-literare (higher criticism) despre el.
• Scripturile sunt o carte de religie nu de știință. Când Dumnezeu s-a revelat oamenilor în istorie, El nu a interferat cu nivelul de cunoaștere al creației specifice momentului istoric.
• Isus Hristos continuă să se descopere omului prin Duhul Sfânt.
• Autoritatea Scripturilor se impune asupra creștinului prin convingerea lucrării lăuntrice a lui Hristos prin Duhul Sfânt, nu prin validare științifică.
• Explorarea creației prin mijloace științifice trebuie păstrată autonomă față de religie.
• Explorarea Scripturilor ca o carte a relației omului cu Dumnezeu trebuie păstrată autonomă față de știință (idee explorată în cartea sa Freedom and Authority in Religion).