Chibzuieli

Moaștele Sf. Parascheva și teologia creației la evanghelici

Pelerinajul de la Iași spre cinstirea moaștelor sf. Parascheva a creat un dialog destul de fervent în lumea blogurilor românești. Iată trei poziții reprezentative:

(1) O poziție iconodulă este prezentată pertinent pe blogul Credință, Dragoste și Adevăr. Fără a prezenta o teologie elaborată a practicii, este prezentată ideea de bază. Încerc să o reformulez puțin într-un limbaj mai accesibil evanghelicilor (accept corectări de rigorare), și să adaug câte ceva din lectura proprie (de asemenea deschis corectării – până lau urmă sunt ortodox în vederi și în trăire (sic), nu ortodox în afiliere confesională :)): Prin întrupare, Hristos s-a făcut una cu materia, și astfel prin traiectoria Sa în creație, El recapitulează istoria umană ducând-o pe calea cea dreaptă. Prin înviere și înălțare, care culminează în revărsarea Duhului, El a creat premizele îndumnezeirii omului și a întregii creații. De aceea, Scriptura spune că cei credincioși „s-au făcut părtași firii/naturii dumnezeiești” și că „firea întreagă așteaptă izbăvirea de sub robia stricăciunii.” În om, îndumnezeirea devine realitate prin asceză și nevoințe, urmând o cale bine definită, bătătorită de sfinți. Sfinții (cum ar fi sf. Parascheva sau sfinții Părinți) au progresat pe calea îndumnezeirii, ajungând la desăvărșire, pentru că au ajuns să fie sălășuiți de Duhul Sfânt. Îndumnezeirea lor se crează ca printr-un fel de proces de „sedimentare ontologică” (formularea asta e total creația mea, nu cred că un otodox ar spune așa). Ca atare, trupurile/moaștele lor devin capabile să facă minuni și merită cinstirea credincioșilor.

(2) O poziție iconoclastă intransigentă este prezentată pe blogul Popas pentru suflet, care vede practica „venerării cadavrelor” ca dezgustătoare și repulsivă. Motivul este că în moarte, ceea ce este viu a plecat, ceea ce a rămas este supus putrezirii și trebuie îngropat. „Pecetluirea trupurilor sfinților are loc numai în vederea învierii.” Nu știu exact ce înseamnă aceasta, de vreme ce oricum, trupul este supus dezintegrării, dar ideea pare să fie că aceasta este baza „răsăririi din mormânt” la înviere, idee susținută prin 1 Cor 15. Afirmând aceste lucruri nu se afirmă ruperea părtășiei tuturor sfinților, continuă autorul, ci aceasta se păstrează în adunarea bisericii ca o părtășie cu „duhurile celor neprihăniți.” Concluzia este că practica perelinajului la moaștele sfinților este în ultimă instanță o afacere de câștig, poziție de mijloc între iconoclaști și iconoduli nu există, și încercarea găsirii acesteia în termenii în care o face poziția a treia, de mai jos, merită eticheta defăimătoare a ecumenismului (ptiu, drace! – ar zice imediat iconoclastul! :)).

(3) O poziție a unui „evanghelic curios” este prezentată pe blogul Frică și cutremur,  care nu intenționează să facă un angajement dogmatic față de eveniment (în ciuda multiplelor evaluări dogmatice pe care le face pe parcurs), ci îndeamnă să trecem dincolo de judecata reciprocă instinctivă imediată, care este aproape întotdeauna repulsivă de ambele părți, la aprecierea calităților și deficiențelor dogmatice de ambele părți. Astfel, afirmând că nu este împăcare între pozițiile extreme (cel puțin de două ori face această afirmație dar iconoclaștilor le alunecă privirea peste ele, fără să le considere), dată fiind baza dogmatică ortodoxă a practicii, aceasta nu ar trebui calificată ca un obicei păgân, dar nici nu este o practică folositoare. Evanghelicii pot învăța ceva de la ea. „Cel mult” ei ar putea învăța din această practică să-și respecte înaintașii.

Totuși, evanghelicul curios ar vrea să afirme că materia poate primi în sine energiile lumii spirituale, că aceasta nu este continuă ci se transformă ontologic în unele instanțe (cum ar fi apa botezului sau pâinea și vinul euharistic, locul sfânt pe care a stat Moise în fața rugului aprins). Cum? Nu ni se spune. Un pic mai intransigent cu evanghelicii decât cu ortodocșii, cum se și cuvine să fii cu cei din casa ta pe care îi iubești mai mult :), evanghelicul curios face, după părerea mea, un număr de generalizări dar prea puțină teologie constructivă pe subiect (adică afirmând deficiențele, nu conturează o poziție evanghelică mai echilibrată decât cea pe care o condamnă). Să spui că Hristos a făcut mai mult pentru creație decât mântuirea oamenilor și a lăsat urme duhovnicești în această lume dar care nu merg până la consecința cinstirii moaștelor, este fain mai ales dacă ni se spune și mai concret, ce a făcut Isus și care sunt aceste urme.

Deși evanghelicul curios începe prin a afirma incompatibilitatea extremelor (să înțeleg de aici că există și evenghelici și ortodocși ne-extremiști?), o sfârșește făcând ceva generalizări care deja au efect de paratrăznet foarte eficient asupra fulgerelor fundamentaliste. De exemplu ni se spune că „evanghelicii nu își respectă înaintașii ci îi aruncă la stâlpul infamiei când nu le mai sunt de folos.” [Citat incorect. Veizi nota de subsol] Oricât stau strâmb și chibzuiesc drept, afirmația nu o pricep, mai ales dacă este atribuită într-un sens atât de general, dar poate sunt prea îngust eu la minte. Sau să dau un alt exemplu, „nimic nu se ridică la evanghelici din punct de vedere al sacrului deasupra unui peisaj de toamnă, de pildă.” Totuși ca evenghelici, sper că nici el, cel curios, nici eu, cel chibzuitor, când stăm la împărășire, nu ne raportăm la eveniment asemeni admirării unui peisaj de toamnă, ci trăim prezența lui Dumnezeu prin Duhul în eveniment. Ca să nu mai vorbesc că nu cred că nici protestanții nu sunt tocmai ne-nedreptățiți de înterpretarea oferită. Până la urmă, Luther a afirmat prezența REALĂ a lui Hristos în elemenele sacramentale „dedesupt, în, și deasupra” lor, fără o transformare ontologică a acestora, asemeni prezenței naturilor umane și divine în Hristos. Sau Calvin a afirmat prezența spirituală a lui Hristos. Oricum, asta am încercat s-o mai supun odată atenției, dar fără prea mult succes :). În timp ce unele tendințe sunt criticate pe bună dreptate, cred și că spațiul teologic evanghelic este prea larg ca să îl supunem unor generalizări rapide fără să nedreptățim pe cineva. Propun o abordare mai nuanțată pe viitor.

Ca să nu fiu doar descriptiv sau producător de epitete voi încerca să contribui cu câteva observații.

1. Despre locuri și lucruri sfinte. Fără îndoială, locul pe care a stat Moise în fața rugului aprins a fost un loc sfânt. Sfințenia lui nu a fost dată de o transformare ontologică a acestuia, nici nu a rezultat într-o astfel de transformare. După experiență, Moise nu a luat o bucată de pămînt cu el în Egipt să o venereze. Nici rugul care nu se mistuia nu a devenit obiect de venerație. Șarpele de aramă ridicat de Moise în pustie, când a devenit obiect de închinare a trebuit să fie distrus (2 Împ 18:4). Nimic din cele strălucitoare, transfigurate de manifestarea Împărăției pe muntele schimbării la față nu a fost preluat să devină obiect the venerație. În toate aceste instanțe, sfințenia locului a fost dată de manifestarea prezenței lui Dumnezeu, dar cele materiale în ele însele nu au fost transformate ontologic. Când prezența lui Dumenzeu nu a mai fost acolo, ele au rămas ce au fost înainte – pământ obijnuit, aramă obijnuită, rug obijnuit.

Spațiul bisericii este un loc sfânt. Sfințenia locului este dată de prezența lui Dumnezeu în mijlocul poporului. Ca atare comportamentul poporului în biserică este ca în prezența lui Dumnezeu. Dacă nu este, nu e din cauză că evanghelicii nu au o teologie a transformării ontologice a materiei. Nu au avut-o nici puritanii și pietiștii din care își trag originea, și nu cred că aceștia ar putea fi acuzați de trivializarea locurilor/lucrurilor sfinte. Așadar, interpretarea fenomenului secularizării strict în temenii teologiei protestante, fără să țină cont de efectul revoluției științifice, a modertnității și a transformării concepției despre lume în lumina acestora precum și transformările culturale recente (ori atribuirea acestora exclusiv mișcării teologice a Reformei) este o interpretare cel puțin trunchiată, ca să nu zic total deficitară.

Cultul relicvelor a originat în mare măsură din cinstirea dată de creștini martirilor. Un lucru bun (cinstirea martirilor și a înaintașilor în credință). Dar de aici și până la venerarea materiei declarată îndumnezeită sau tranformată ontologic este o prăpastie pe care evanghelicii nu o pot trece, așa cum o afimă amândoi evanghelicii menționați mai sus, în ciuda duhurilor lor contradictorii :). Cel mai generos răspuns pe care îl poate da un evanghelic practicii este cel dat de evanghelicul curios: „nu este o practică folositoare.” Mă tem însă că pentru marea majoritate a enoriașilor ortodocși care participă în eveniment, granița dintre superstiție și beneficiul spiritual pe care teologia ortodoxă l-ar vedea în el este atât de subțire încât cantitatea de exorcizare dogmatică exercitată în prezent este aproape irelevantă. Dacă aceasta este adevărat, practica nu numai că nu folosește, dar este dăunătoare lucrării lui Hristos.  Să-i lăsăm pe frații și surorile noastre ortodocși să continue exorcizarea dogmatică, dacă cred că este necesară.

2. Evanghelicii și natura creației. Sunt de acord cu observația evanghelcului curios că între evanghelici extă o înclinație către o teologie deficitară a materiei. Aceasta cred că derivă dintr-o teologie deficitară a creației. Cineva cred că a exprimat destul de plastic acest lucru spunând că pentru multi evanghelici Biblia începe de la Geneza 3, cu căderea (accentrul excesiv pe „total depravity”), uitând că totul începe cu declarația repetată din Geneza 1 că tot ce a creat Dumnezeu este „bun” și „foarte bun.”

Sunt mai multe consecințe negative care decurg din aceată atitudine. De exemplu, cred că lipsa impactului cultural al evanghelicilor în societatea românească are în ultimă instanță unele rădăcini în această atitudine. Tot aici ar intra o deficiență cu privire la escatologie, pentru că mulți evanghelici văd doar discontinuitatea dintre creația prezentă și cea viitoare nu și continuitatea. Adică pt. mulți ordinea aceasta a creației va fi cu totul distrusă, nu se va răscumpăra nimic, ceea ce cred că este greșit.

În timp ce în condiția prezentă creația este supusă stricăciunii, prin însăși natura lui omul este o ființă care există și trăiește în metaxa (a fost românizată prepoziția?) dintre spirit și materie. Suntem țărână locuită de Duh, într-o unitate ce nu poate fi separată. Aceasta este vocația eternă a ființei umane – să fie chipul lui Dumnezeu în creație. Așadar, în spiritualitatea, cultura și teologia lor, evanghelicii români trebuie să adauge spiritului reformator(/reducționist?) purificator expresia harului creator al lui Dumnezeu specific naturii umane răscumpărate.  Multe de spus aici, dar cu altă ocazie, că postul este deja prea lung.

Notă: Citatul corect este „cel mult, noi evanghelicii, am putea învăţa din asta să ne respectăm înaintaşii, nu să îi aruncăm la stâlpul imfamiei atunci când nu ne mai sunt de folos.” Pentru clarificări mai detaliate veizi textul original și comentariile la acest post.

5 Comments

  1. Dyo

    Fiind impricinat in cea de-a treia pozitie, rog sa mi se acorde dreptul a-mi explica “reflectiile”.
    In primul rand, asa cum suna prin insasi titulatura lor (reflectii), ele nu au pretentia de a epuiza subiectul, nici macar rezumativ. Este cea mai lunga postare de pe blogul meu de pana acum; unii prieteni mi-au reprosat si asa ca m-am intins prea mult si au pierdut firul (?!?). Este evident ca au ramas lucruri neexplicate si idei care, tocmai din pricina absentei unor lamuriri suplimentare, se preteaza la confuzii. Nu am intentionat sa dau drumul unui nou serial: am prea multe serii de postari in derulare in acest moment si vrea sa concluzionez macar cateva dintre ele inainte de a incepe o alta insiruire tematica.
    Asadar: sunt niste reflectii care ar fi trebuit sa invite la altele de acest fel (pro sau contra, conteaza mai putin), nu la etichetari si insinuari cu privire la motivatiile mele. Se explica, sper, de ce nu am detaliat unele aspecte; asta nu inseamna ca nu voi reveni asupra lor, cand va fi vreme de asta, cu atat mai mult cu cat subiectul este unul care prezinta un real interes pentru mine.
    In al doilea rand, citatul „evanghelicii nu își respectă înaintașii ci îi aruncă la stâlpul infamiei când nu le mai sunt de folos.” nu este dintr-o scriere de-a mea; aici ai deformat textul initial, cel in care, in virtutea unor istorii de trista amintire (nu-mi cere nume acum, inca nu s-au limpezit apele), am afirmat ceea ce ar trebui sa invete evanghelicii cu privire la onorarea inaintasilor. Te-as ruga, in acest punct, sa corectezi acea exprimare pentru ca ma reprezinta intr-un mod defaimator.
    „nimic nu se ridică la evanghelici din punct de vedere al sacrului deasupra unui peisaj de toamnă, de pildă.” Nu vorbesc aici de prezenta lui Dumnezeu la celebrarea Cinei, de pilda, ci de faptul ca aceasta prezenta nu are de-a face in vreun fel cu obiectele folosite, ci in mod esential cu persoanele participante. Acest fapt este mai limpede la neo-protestanti, care ma exaspereaza uneori cu insistenta lor pe “sunt doar simboluri”; daca generalizarea mea i-a varat in oala si pe urmasii Reformei magisteriale, mea culpa. Intreaga postare pune fata in fata ortodoxia cu evanghelismul (nemagisterial, am presupus ca s-a inteles asta); daca prin acel cuvant i-am nedreptatit pe urmasii lui Luther si Calvin, le cer iertare.
    Sectiunea 1. necesita o definire a conceptului de “obiect sfant”. In lipsa acesteia, presupun ca este vorba de o perspectiva a functionalitatii, cum am sugerat si in postarea mea: un obiect este sfant, atat timp cat ii este de folos Domnului. Dupa ce s-a incheiat darea in folosinta el redevine ce a fost si nimic mai mult. (Apropos, ai uita sa mentionezi Chivotul Legamantului in insiruirea de obiecte sfinte Vechi Testamentale, unul destul de complicat de prins in paradigma triviala a functionalitatii …) Personal nu sunt de acord cu aceasta definitie, din motive pe care nu le pot detalia acum. Poti confirma aceasta definitie, sau ai o alta?
    Deocamdata … ajunge. Cum am mai spus, doresc sa revin pe aceasta tema cand timpul mi-o va permite.

    Reply
    1. Eugen

      Dyo, mai întâi, mulțumesc că ai acceptat invitația la cină. Ba chiar mi-ai dat un generos OK în ciuda deficiențelor :).

      Să încep cu corectarea. Am pus o notă în text cu citatul corect, și am ghidat cititorii la comentarii. Textul meu este incorect. Când se folosesesc ghilimele, implicația este că textul este exact ca în orignal; ce am redat eu este interpretare. Reflex prost executat din partea mea, fapt pentru care îmi cer iertare. În același timp, cred că felul cum am interpretat eu textul tău reflectă cum cineva care nu te cunoaște (nu am știut că un Dyo există până ți-am văzut blogul) și nu-ți cunoaște experiențele, ar putea citi textul tău: ca referindu-te la o caracteristică generală a evanghelicilor care derivă din teologia lor. Volens-nolens, în momentul în care ieșim în spațiul public și mai și punem ceva demn de citit, acesta va fi citit de cineva care nu știe contextul neexplicit. Exemple de aruncare la gunoi a înaintașilor pot să îți dau și eu, dar acestea nu este o caraceristică generală a evanghelicilor ci a unor evanghelici care trebuie să crească mari.

      Sunt de acord cu „reflecții,” dar cred că le prezinți prea tranșant uneori (evanghelicii așa, evanghelicii așa), și ca evanghelic, mi se pare că uneori nu ne prezinti tocmai factual. Simplul fapt că tu, ca evanghelic, te diferențiezi de alți evanghelici vorbește de la sine.

      Astfel, nu toți cei ce folosesc „simboluri” privesc la evenimente atât de reducționist cum ni se trage peste cap de unii care sunt nefericiți cu terminologia. De asemenea, unii neoprotestanți români nu au avut probleme să se refere la botez și cină ca taine. Exemplific cu două pagini despre botez din Catechimsmul apostolic a lui Ioan Socaciu, fost profesor la seminarul baptist. Hai să începem să folosim și noi taină (eu nu am probleme nici cu sacrament, dacă nu-i înțeles că operează ca la catolici). Nimeni nu ne poate acuza că suntem în afara tradiției baptiste coșere. Până la urmă, mecanismul evenimentului nu se explică nici în Scripturi.

      http://www.box.net/embed/582p6ap3qg31jb4.swf

      Ca și tine, nici eu nu sunt comprehensiv în ce spun. O definiție concisă a unui obiect sfânt nu îți dau pe moment; mai chibzuiesc și eu 🙂 – voi încerca să fac din aceasta subiectul unei postări viitoare. Dar greșești când presupui că mă gândesc la acesta doar în termeni funcționali. Motivul este acesta: prin credință și pe baza promisiunilor lui Dumnezeu biserica crează realități spirituale obiective, eficiente, „în cer și pă pământ.” De aceea biserica leagă „în cer și pe pământ.” De aceea botezul, cina, adunarea credincioșilor împreună la închinare, sunt eficiente, dar nu găsesc explicația îndumnezeirii obiectelor neînsuflețite satisfăcătoare. Oricum, cred că de aici se trag în practica baptiștilor (spre deosebire de creștinii după evanghelie, de exemplu) unele practici ca: nu poți fi mântuit nebotezat (zice același Catechism), botezul și cina le pot administra în mod normal numai cei ordinați, etc.. Simplu, eu vreau să pledez doar pentru a fi mai nuanțați în abordare. Nu toti evanghelicii vorbim în numele tuturor evanghelicilor.

      Nu cred că fundamental avem vederi diferite (și de acord, o anumită diversitate e OK), dar punem problemele diferit. Oricum, apreciez că abordezi unele subiecte și de aceea intervin – cred că avem un număr de lucruri de clarificat și curățit în grădina proprie, și nu văd prea multă activitate din partea unora de la care ar fi de așteptat.

      Reply
      1. Dyo

        Multumesc pentru raspuns. Pana la detalierile cu care, cred, suntem amandoi datori fac si eu o observatie legata de Marturisirea de Credinta a Cultului baptist din Romania care zice la un moment dat:
        “Noi credem si marturisim ca Biserica Nou-Testamentala are doua simboluri: Botezul si Cina. Ele nu sunt taine.”
        Am impresia uneori, iarasi cu riscul de a generaliza, ca om intors la Dumnezeu dintr-o familie ortodoxa (nu-prea-practicanta), că in anumite aspecte teologia baptista poarta intr-insa reflexe anti-ortodoxe mai degraba decat fundamentari originate de adevarul Scripturii. Intrebi bunaoara ce inseamna sa fii pocait si ti se spune: sa nu iti faci cruce, sa nu pupi icoane, sa nu bei, sa nu fumezi, sa nu dansezi… Mie mi s-a intamplat asta, nu odata. (Am spus uneori, tocmai ca sa nu fiu nedrept fata de cei ce isi afirma credinta in mod pozitiv, nu ca o reactie de respingere a unei alte credinte).
        Pot sa spun ca s-au facut progrese: teologia evanghelica s-a debarasat tot mai mult de reflexele defensive ale epocilor trecute; totusi, chiar si astazi mai intalnesc oameni care isi definesc crezul in raport cu un altul, pe care il resping. L-am intrebat odata pe socrul meu, pastor respectabil (pensionar), daca ar mai fi existat baptisti pe lume in conditiile in care papalitatea nu ar fi abuzat lumea crestina in Evul Intunecat iar Reforma ar fi fost dusa pana la capat in consecintele ei de catre Luther: a recunsocut – lucru mare! – ca nu, nu crede ca baptistii ar mai fi avut temei pentru fiintarea lor pe lumea asta …
        P.S. imi recunosc un spirit critic ascutit, mai ales fata de evanghelici. Sunt unul dintre ei si imi pasa de marturia noastra; nu imi permit sa-i mustruluiesc pe ortodocsi, isi vor rezolva ei problemele dupa cum cred ei de cuviinta, dar in ce priveste casuta noastra evanghelica doresc sa putem avea macar un bob de relevanta, daca mai e vreunul care sa-i ademeneasca si pe ceilalti la festin … 🙁

        Reply
        1. Eugen

          Am văzut și eu mărturisirea mai nouă. Este clar că există o evoluție și o ambivalență. Cum clar este și că dacă folsom cuvântul taină, nu zicem exact același lucru ca la ortodocși. În alt context (nu am exemplul la îndemână) am văzut simbol-simboale. Simboale a fost folosit probabil ca o intenție să traducă ordinances din engleză (un prieten zice că sună „ca dracu”).

          Un exemplu clar al motivului pentru care tot plâng singur în pustiu, că ar trebui să creem teologia noastră, în context ortodox. Avem o teologie (sistematică/dogmatică) produsă autohton, de vre-o confesiune evanghelică în Romania? (mă tem că nici în alte țări). Nu. Tot ce avem e preluat, și nici aceea nu prea e făcut cum trebuie. Nici după douăzeci de ani de la libertate nu avem. Nu ne facem tema de casă, nu ne-o fac nici alții, că ei sunt la casa lor. 🙁

          Reply
  2. Pingback: Moaștele Sf. Parascheva și teologia creației la evanghelici | Pivnița cu teologicale

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.