Justificarea prin credință și crucea lui Cristos

Închisorile din California sunt suprapopulate. În 2013 Curtea Supremă a Statelor Unite a ordonat eliberarea a 10.000 de pușcăriași datorită suprapopulării închisorilor. În acel an rata sinuciderilor în închisorile din California a fost cea mai mare în SUA: 24 la 100.000 de pușcăriași, datorită lipsei de îngrijire medicală și psihiatrică (media națională în aceeași perioadă a fost 16 la 100.000).

Închisorile noastre nu reabilitează oamenii. Statisticile arată că în California, în 2011, rata recidivismului după un an a fost de 73.5%. După doi ani, 92.9%, după trei ani, 100% (sursa – vezi p. 15).

În acest context, să ne imaginăm că un pușcăriaș are un frate de o moralitate și comportament impecabile, care petiționează curtea judiciară să ia locul fratelui său în închisoare, și să-l lase pe acesta liber, pentru că va satisface el pedeapsa pușcăriașului. Pe lângă faptul că toată această idee ni se pare năstrușnică în realitate (și, poate, și lui Dumnezeu! – Eze 18:4, Eze 18:20, Eze 33:8), care ar fi beneficiul unei astfel de tranzacții dacă pușcăriașul vinovat nu este reabilitat și transformat într-un cetățean model? Care ar fi beneficiul dacă acesta va recurge la vechile obiceiuri la scurt timp după eliberare?

De-a lungul anilor am auzit multe ilustrații de acest fel în predici. Isus a murit pentru păcatele noastre – ni se spune. El suferințele noastre a purtat și nelegiuirile noastre a luat asupra lui (Isa 53:4-5). El a luat locul nostru în sistemul judiciar al lui Dumnezeu, astfel încât noi am devenit liberi (Rom 5:6; Gal 3:13; 1 Pet 2:24; 1 Pet 3:18; Tit 2:14).

Această înțelegere a răscumpărării lucrate de Cristos, numită de teologi “teoria juridică a răscumpărării” (eng. forensic theory) a devenit atât de importantă în context evanghelic încât uneori a devenit șiboletul (Judges 12:6) pe baza căruia cineva este acceptat sau condamnat în unele cercuri. Și totuși, accentuarea unilaterală a acestui aspect al crucii lui Cristos conduce inevitabil la o înțelegere trunchiată a eficienței acesteia și a justiției divine. Dreptatea divină nu doar declară, simplu, îndreptățit pe păcătos, ci îl și reabilitează. Dacă nevoia fundamentală a omului ar fi fost ca Dumnezeu să ne declare justificați, Dumnezeu ar fi răspuns pozitiv rugăciunii lui Cristos în Ghetsimani “Tată, dacă este cu putință, îndepărtează acest pahar de la mine.” De câte ori nu ne-am iertat noi copiii fără să-i pedepsim atunci când au comis o faptă rea? Nu ar putea și Dumnezeu face la fel? Dar nevoia omului nu este doar de iertare, ci de transformare ontologică fundamentală, ca să devină în chipul și asemănarea Aceluia în care a fost creat original.

Uneori, probabil prin inspirație din sistemul judiciar medieval, se afirmă că onoarea lui Dumnezeu, și implicit, judecata Lui împotriva păcatului, este diferită de onoarea noastră și răspunsul nostru față de păcat, și ca atare, în sistemul judiciar divin crucea lui Cristos este acceptată în locul nostru. Fără îndoială, onoarea lui Dumnezeu și mânia lui față de păcat sunt diferite de răspunsul nostru față de păcat, dar nu pentru că sensul de dreptate al lui Dumnezeu este diferit de cel al ființelor pe care El le-a creat după chipul Său, ci mai degrabă pentru că răspunsul lui Dumnezeu față de păcat nu este capricios.  Mânia și judecata Lui sunt răspunsul “natural” al unui Dumnezeu sfânt și iubitor față de păcat și nelegiuire. Ca atare, natura și caracterul lui Dumnezeu cer cu atât mai mult ca în sistemul Lui justițiar ființa umană să fie reabilitată în însăși structura ei, nu doar declarată justificată.

Crucea lui Cristos este necesară nu doar simplu, ca plată pentru păcat, pentru a păstra dreptatea lui Dumnezeu intactă când îl declară pe om justificat. Crucea lui Cristos este necesară pentru că ea este instrumentul activ care transformă păcătosul într-o ființă nouă. Teoria juridică a răscumpărării tinde să privească unilateral la crucea lui Cristos doar ca la un eveniment trecut, încheiat, obliterând puterea ei vie, activă, prezentă, de a transforma pe păcătos.

Privind echilibrat la această situație trebuie să considerăm că tipic, teoria judiciară a răscumpărării este afirmată în teologia evanghelică în contextul unei înțelegeri specifice, secvențiale (ordo salutis), a experienței mântuirii, în care justificarea declarativă a omului este intrinsec legată de sanctificare. Dar întreg tiparul de gândire secvențială a experienței mântuirii este deficient cel puțin în două privințe. Pe de o parte această abordare presupune o separare imposibilă a păcatului de păcătos, în sensul că păcatul nostru a fost luat de pe noi și purtat de Cristos pe cruce, ca noi astăzi să fim declarați justificați. Dar păcatul și păcătosul nu se pot separa. Fără îndoială, Cristos a purtat păcatul nostru pe cruce, dar nu separat de noi. De aceea afirmă Scriptura “… am fost răstignit împreună cu Cristos și trăiesc…” Sau “… purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Isus, pentru ca și viața lui Isus să se arate în trupul nostru…,” precum și alte texte similare. Pe de altă parte, atunci când se aduce în prim-plan doar aspectul istoric al crucii lui Cristos, riscăm să percepem dreptatea lui Dumnezeu ca dreptate despotică și sanctificarea ca progres moral uman prin efort propriu, în urma impresiei create asupra noastră de cruce. Dar eficiența prezentă a crucii constă nu simplu în faptul că ea este un exemplu pentru noi, ci în faptul că că ea este puterea Duhului lui Dumnezeu de a transforma pe cei ce se unesc cu el prin credință.

Dar, cum se păstrează viu și activ principiul crucii în viața “pușcăriașului” eliberat, astfel încât acesta este reabilitat, transformat în însăși fibra ființei lui? Răspunsul simplu și imediat, este: prin actele de cult creștine, adică prin sacramente sau taine. Cele două acte de cult creștine, botezul și cina, sunt acte fizice, vizibile, de împlinire obiectivă a unirii credinciosului cu Cristos. În acestea, Cristos și credinciosul devin una, prin act volițional, din partea fiecăruia (a lui Cristos, și a noastră). Cristos s-a identificat cu noi când el, cel sfânt, a ales să coboare în apa botezului, în ciuda protestului lui Ioan, apă în care ne invită pe fiecare din noi, la rândul nostru, ca să devenim una cu el (Col 2:11-12). De asemenea, el s-a identificat cu noi când a afirmat că nu-i ia nimeni viața ci o dă pentru noi, și în taina cinei ne invită să ne identificăm cu El în jertfă.

Botezul și cina sunt acte de anamneză a jertfei lui Christos în care credinciosul, în mod volițional și activ, se identifică cu Cristos, după cum Cristos s-a identificat cu noi odată pentru totdeauna în întrupare, cruce și înviere. În această identificare, în care păcătosul moare cu Christos pe cruce, se produce frângerea și transformarea inimii lui, și astfel, el este pe drept eliberat, pentru că în Christos, el însuși a murit atât pentru păcatele comise, cât și față de păcat ca principiu activ în om. Aceasta este ceea ce transformă pușcăriașul în sistemul justițiar al lui Dumnezeu, ca să ne întoarcem la exemplul de la care am plecat.

Deși elementele folosite în actele de cult – apa, pâinea, vinul – funcționează simbolic, botezul și cina nu sunt doar simboluri, ci sunt acte spirituale de identificare a credinciosului cu Christos în jertfa lui, urmate de participarea credinciosului în viața lui Cristos în fiecare zi – “nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine.”

Eficiența sacramentelor nu derivă din calitatea oficiantului – preot sau păstor. Practic, orice credincios le-ar putea administra. Nu le administrează orice credincios ca o chestiune de rânduială în trupul lui Christos, nu de eficiență a lor – și de fapt, în cazuri extreme, când circumstanțele o cer (în prigoană, pușcărie, pe patul de moarte), în toate confesiunile, de regulă, se prevede că alte persoane decât preotul le poate administra.

Eficiența sacramentelor nu depinde nici de transformarea fizică a elementelor, pentru că în calitățile lor fizice acestea nu se transformă în nimic altceva, ci rămân ce sunt și au fost întotdeauna. Sacramentele nu sunt continuarea sau repetarea jertfei lui Cristos. Acesta este un act unic înfăptuit de Cristos odată pentru totdeauna. Confesiunile sacramentale ar trebui să urmărească mai atent expresia “odată pentru totdeauna” în Epistola către evrei, cu privire la jertfa lui Cristos.

Eficiența sacramentelor depinde de calitatea tranzacției spirituale între Cristos și credincios în ritualul mediat de întreg trupul lui Christos, Biserica. De aceea, fiecare se “cercetează pe sine” – ca să folosesc expresia biblică – și noi toți ne “cercetăm” împreună când le trăim. Nu suntem perfecți. Suntem păcătoși. Nu merităm viața lui Cristos. Și totuși, el ni se dăruiește, și noi, cu neputințele și păcatele noastre ne dăruim lui. În fața crucii lui aroganța și egoismul nostru se dizolvă și în rănile lui căpătăm putere se ne iertăm unii pe alții cum ne-a iertat și el pe noi, și astfel să devenim o comunitate nouă, care trăiește după principiile lui, în creația lui.

Justiția lui Dumnezeu și sensul de dreptate fundamental al celor creați după chipul Lui nu sunt diferite. În crucea lui Cristos Dumnezeu este drept să ne declare justificați pentru că prin participare în ea nu suntem doar declarați justificați ci efectiv transformați în ființe noi. Și astfel, suntem eliberați în curtea de justiție divină, și chiar în fața propriei conștiințe. Crucea și învierea lui luate împreună constituie singurul element existent care poate dizolva ontologic un om “mort în păcat și fărădelege,” pentru a-l reconstitui într-o ființă nouă. O, adâncul bogăției și înțelepciunii lui Dumnezeu!