Jürgen Moltmann, Scriptura și imaginația cabalistă

Am promis în postul anterior la subiectul metodei în teologie că voi reda două metode teologice pe care nu le urmez. Primul a fost cel al lui Grudem. Acum merg la extrema cealaltă cu metoda lui Jürgen Moltmann. Întrucât nu cred că Moltmann este tradus în română bănuiesc că nu există prea mult interes despre Moltmann printre cititorii blogului dar metoda lui fiind puțin mai complexă, inevitabil va fi un post cam lung. Considerând influența lui Moltmann în teologia mai recentă și faptul că îl creditează pe Stăniloae cu priceperea doctrinei Trinității, care este crucială în teologia lui, poate un pic de elasticitate a intelectului nu ne strică.

Spre deosebire de cei mai mulți teologi, care își prezintă metoda în prolegomena la lucrările lor, Moltmann descrie metoda sa teologică în ultima sa lucrare majoră, Experiences in Theology: Ways and Forms of Christian Theology (Minneapolis, MN: Fortress Press, 2000). Astfel, în lucrările lui cititorul este plimbat prin diferite teme paralele care se întrepătrund creativ. Mult prea creativ, zic eu, pentru că în proces reușește și el o performanță remarcabilă. Și anume, să scrie și el o întreagă lucrare de Cristologie pronunțând „Calcedon” doar odată sau de două ori :). Lucrarea se intitulează The Way of Jesus Christ. În schimb, găsești în Moltmann tot ce vrei, de la tzimtzum-ul cabalist al lui Isaac Luria la teologia suferinței la Kitamori, și de la interpretările medievale iudaice a lui Maimonides, la marxismul lui Ernst Bloch. Cum ajunge aici și ce își propune să facă Moltmann? Care este metoda lui teologică?

Într-o scurtă referință la alte metode teologice Moltmann afirmă că teologia lui nu este un „sistem de auto-imunizare” teologică – un fel de „cetate tare-i Dumnezeu,” nici o dogmatică post-modernă care se adresează vreunei comunități specifice de credincioși, nici tipul de studiu cultural al religiei societății burgheze (cu referință la teologia liberală a sec. xix-xx). Ci mai degrabă teologia lui „izvorăște dintr-o pasiune pentru împărăția lui Dumnezeu și dreptatea și justiția ei, pasiune care crește în comunitatea lui Hristos. În această pasiune teologia devine imaginație pentru împărăția lui Dumnezeu în lume, și pentru lume în împărăția lui Dumnezeu” (sublinierea mea. Toate citatele din acest post sunt din cartea menționată mai sus – nu o am la îndemână să dau referința exactă). Și, aș adăuga din nou, oh boy, imaginație este.

Fără îndoială, imaginația este esențială pentru a crea teologie de calitate. Dar imaginația izvorăște de undeva, iar teologia creștină se bazează pe revelația de sine a lui Dumnezeu în istorie. Ori la acest capitol Scriptura are și ea ceva de zis, îmi imaginez :)). Deci cum se raportează Moltmann la Scriptură?

Autorul ne spune că undeva pe la anii șaptezeci studiile exegetice și hermeneutice în Germania au devenit confuze pentru el, și ca atare, și-a dezvoltat un mod de raportare la scripturi post-critic, „personal și naiv”. Rezultatul este exprimat astfel:

În privința a ceea ce spun scrierile biblice am observat de asemenea cât de liber am devenit față de ele. Desigur, vreau să știu ce vor să spună dar nu mă simt obligat să consider doar ce spun ele și să le repet și interpretez. Îmi imaginez că este posibil să spui ce spun ele într-un mod diferit. Cu alte cuvinte, iau Scriptura ca un stimulent al gândirii mele, nu ca un șablon autoritar și limită de netrecut. Ceea ce contează este ideea de bază a Scripturii (a textului), nu forma acesteia, deși numai prin acea formă ajungem la substanța ei. Dar „cuvântul lui Dumnezeu nu este legat.”

Textul este puțin complicat de tradus pentru că conține un joc de cuvinte – Moltmann este foarte bun la folosirea limbajului – așadar îl redau și în engleză:

But in my dealings with what the biblical writings say I have also noticed how free I have become towards them. Of course I want to know what they intend to say but I do not feel bound to take only what they say, and repeat it, and interpret it. I can quite well conceive that it is possible to say what they say in a different way. In other words, I take Scripture as a stimulus to my own thinking, not as an authoritative blueprint and confining boundary. It is the ‘matter of Scripture’ that is important, not the scriptural form of the matter, even if it is only through that form that we arrive at the substance. ‘God’s word is not bound.’

Senzația mea la citirea textului este că autorul vrea să se inoculeze față de criticile care este clar că vor urma, drept care în mod defensiv spune că abordarea sa asupra Scripturii este naivă, iar în altă parte că probabil nu cunoaște Scriptura atât de bine ca alți teologi. Este și aici o altă tehnică folosită de autor adesea: anticipează, coboară ștacheta așteptărilor, după care lovește puternic! În fapt, Moltmann argumentează pe parcurs că felul lui de a se raporta la Scripturi nu se deosebește deloc de cel al unor teologi renumiți, cum ar fi Luther sau Sf. Vasile cel Mare. Voi încerca să expun pe scurt metoda sa de a se raporta la Scriptură, întrucât nici eu nu am prins cu totul sensul ei decât în urma unor discuții cu profesorul Colin Brown.

Când Moltmann folosește expresia „the matter of Scripture,” pe care am tradus-o cu „ideea de bază” el bate la ceea ce Karl Barth a numit „exegeză teologică” sau „exegeza subiectului” iar Bultmann „critica subiectului” (în germană este un joc de cuvinte între cele trei). Obiectivul cititorului Scipturii este să identifice tema centrală a textului în lumina căreia apoi să citească întregul text. Metoda până la urmă bate la Luther, care a identificat tema justificării prin credință ca fiind centrală Scripturii. Ca atare, Luther a format canonul personal în cadrul Canonului biblic tradițional, numind epistola lui Iacov „epistolă de paie” tocmai pentru că a evaluat-o prin principiul control – justificarea prin credință. Nu am avut niciodată șansă să explorez de ce Moltmann afirmă că metoda ar fi fost folosită și de Vasile cel Mare. De remarcat că cei trei teologi menționați aici (Luther, Bultmann, Barth) o sfârșesc cu concluzii teologice diferite! Deci, spune Moltmann, citim și interpretăm Scriptura / textul în lumina ideii ei fundamentală; atâta doar că ideea fundamentală pare să fie diferită pentru Luther, Bultmann, Barth, sau… Moltmann.

Întrebarea naturală următoare este cine interpretează textul și cum înțelege Moltmann ideea principală a acestuia. Răspunsul autorului vine că textul este interpretat de „Duhul vieții.” Adică, textul, și în ultimă instanță teologia, este interpretată prin efectul practic pe care îl produce. Promovează viața? Orientându-se către teologie pe când era prizonier de război la aliați (în Marea Britanie), când prizonierii germani au fost confruntați cu realitățile de la Auschwitz și alte lagăre de exterminare prin proiectarea unor filmări făcute de aliați în aceste lagăre, întrebarea „cum se mai poate face teologie și vorbi despre Dumnezeu după Auschwitz” devine de fapt întrebarea centrală în toată teologia lui Moltmann. Până la urmă, testul adevărului la Moltmann este dacă ceea ce este testat „promovează viața.” Tot ce promovează viața este adevărat și bun – ceea ce nu promovează viața, chiar în Scripturi, este greșit. Astfel, Moltmann nu are probleme să afirme că unele texte din NT interpretează greșit VT! Aici, probabil ar fi interesant de luat un pasaj specific din Scriptură și de comparat tratamentul lui Moltmann cu cel al lui Grudem. Poate într-un post viitor! Acum, să spun și de ce nu folosesc metoda teologică a lui Moltmann.

Problema principală a acestei metode este că făcându-se el însuși autoritate ultimă în teologie, întrucât el decide „ce promovează viața,” Moltmann o sfârșește asemeni altor teologi, cu crearea unui canon în canonul biblic. Astfel, el sacrifică și Scriptura și tradiția bisericii înțelegerii personale asupra vieții, care de cele mai multe ori este motivată de ceea ce este relevant și „șic” în cultura înconjurătoare. Ori, dacă teologia mea este motivată de pasiune pentru Împărăția lui Dumnezeu, atunci sunt bine conștient că cel ce definește această Împărăție este Dumnezeu însuși, nu eu sau Moltmann. Adică, dacă Dumnezeu a lucrat cu credincioșie în istorie să-și aducă Împărăția în Creație, este arogant să formez teologie cum îmi imaginez eu că ar fi aceasta, gândirea fiindu-mi doar „stimulată” de Scriptură. După părerea mea, un număr de aspecte din imaginația pentru Împărăție a lui Moltmann nu corespund revelației deja dată în Hristos.

Probabil cel mai ironic aspect pentru care nu urmez teologia lui Moltmann este legat de faptul că în centrul revelației de sine a lui Dumnezeu și a drumului mergerii creației către Împărăția lui Dumnezeu este crucea lui Hristos. Mai mult, Hristos de asemenea ne cheamă să luăm și noi crucea în fiecare zi. Crucea este un instrument al omorârii. Ce ochi omenești, fără revelația lui Dumnezeu, ar descoperi crucea ca promotor al vieții? Dacă criteriul adevărului este legat de ce rămâne în picioare după Auschwitz, sau „ce promovează viața,” și acest „ce promovează viața” este definit de mine, s-ar putea să nu aleg niciodată să merg pe calea crucii așa cum o vede Dumnezeu. Ironic, zic, pentru că în preocupările sale de teodicee Moltmann îl răstignește pe Dumnezeu pe crucea fiecărei persoane care a trecut prin Auschwitz și a fiecărei ființe care suferă în creație.