Chibzuieli

Întrupare

Pentru mulți contemporani, istoria Crăciunului este un basm.

Și totuși…

Cum se face un om? Omul este o ființă întrupată. Adică omul are un trup. Sufletul nu pre-există. Omul se naște în trup mai întâi. Trupul uman în formă embrionară are tiparul sufletului înscris în el. La început, acest tipar este gol, dar în timp se cultivă și devine ceea ce devine în final prin relațiile lui cu semenii, cu universul înconjurător, și cu Dumnezeu. Omul este o ființă în devenire. Prin harul lui Dumnezeu, oamenii fac oameni. Este un dar dumnezeiesc dat omului – acela de a fi co-creator cu El în a face oameni.

Omul a fost creat în chipul și asemănarea Creatorului. Nu autonom și veșnic prin calitatea lui intrinsecă (singur Dumnezeu este veșnic), ci potențialul veșniciei fiind realitate în virtutea relației lui cu Dumnezeul cel veșnic. Prin neascultare, prin nesupunere și cedare în fața ispitei de a fi mai mult, de a fi el însuși autonom, ca și Creatorul, a rupt relația cu Creatorul și a căzut. Și pentru că oamenii fac oameni, tot ce este bun, tot ce este frumos, precum și tot ce este păcat și spurcat în oameni se reflectă și cultivă în ultimă instanță în fiecare nou născut. De la Adam încoace, prin nature and nurture, omul este frumos, măreț și… căzut, supus putrezirii și morții.

Ce înseamnă că Dumnezeu s-a făcu om, s-a întrupat în Christos? În trup, el s-a născut ca orice om, din fecioara Maria. Sufletul lui s-a făcut om tot ca orice om – prin relații, numai că aici ordinea se inversează: Cu Dumnezeu mai întâi, apoi cu semenii și cu universul înconjurător. De ce se inversează ordinea? Pentru că el a fost conceput prin Duhul Sfânt și sufletul lui s-a format ca om în relație în primul rând cu Dumnezeu care s-a odihnit prin Duhul Sfânt peste el, și doar apoi prin relațiile lui cu semenii și cu universul înconjurător. Și astfel, prin Duhul, Logosul divin preexistent a luat chip de om în el, care a crescut ca prunc „în înțelepciune, în statură, și era tot mai plăcut înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor.” Astfel, el a fost cu totul om, ispitit în toate lucrurile ca și noi, dar fără păcat. A fost fără păcat, măcar că a fost cu totul om, ca și noi, pentru că deși avea chipul lui Dumnezeu (zidit în el prin Duhul) a renunțat la autonomia de sine, și s-a supus Tatălui până la moarte, și încă moarte pe cruce. Astfel, blestemul căderii adus de primul Adam/om a fost desființat de el, al doilea Adam/om. Prin coborârea lui în locurile cele mai de jos ale pământului, prin supunerea lui totală dependenței de Dumnezeu, el a refăcut legătura ruptă între om și Dumnezeu și a readus omului potențialul vieții veșnice în Dumnezeu.

Ce înseamnă nașterea din fecioară? În proclamarea (kerigma) apostolică, așa cum este redată în Scriptură, nu găsim să fie menționată. Apostolii și-au bazat proclamarea lui ca Mesia, Mântuitorul, nu în nașterea Lui din fecioară, ci în faptul că Dumnezeu l-a atestat ca Fiu al Său prin faptul că l-a înviat din morți. Întruparea/Crăciunul, ca și tot ce a urmat după aceasta (ispitirea lui, botezul, activitatea publică, crucea…), nu se pot înțelege în tot ceea ce sunt decât citite înapoi, din perspectiva învierii. Realitatea învierii lui Cristos este dovedită în om prin consecința acesteia în cei ce îl primesc pe Cristos, și anume, prin pogorârea Duhului învierii, care este și Duhul înfierii, și astfel ei devin   fii ai lui Dumnezeu, în mod subiectiv (prin prisma experienței proprii) și obiectiv (prin atestarea dată de către Dumnezeu). Secretul mesianic care a fost făcut public în învierea lui Christos poate fi înțeles și primit doar prin credință. Nașterea din fecioară are o semnificație în primul rând teologică, exprimând realitatea lucrării Duhului atât în concepția cât și în devenirea lui ca om, și este un adevăr care poate fi primit și declarat doar printr-un act al credinței.

Pentru cel ce nu a trăit realitatea prezenței lui Dumnezeu în om, prin Duhul lui Christos, Crăciunul este un basm.

Și totuși…

(Notă: În contextul actual al proximității atacurilor teroriste ale islamului radical, această postare a fost concepută ca prima parte din trei (1) Întrupare, (2) Trinitate, și (3) Islam și Iudaism. Dacă (2) și (3) vor deveni realitate pe acest blog depinde de continuarea harului lui Dumnezeu).

7 Comments

  1. Pingback: Trinitate – Chibzuieli

  2. Maria Istoc

    Daca sufletul este pre existent sau nu este o dezbatere veche si mai corect era spus ca nu rezi in preexistenta sufletului.

    Daca sufletul evolueaza sau nu este o problema mare pentru ca mi se pare ca faci o confuzie aici intre suflet si caracter. Caracterul se formeaza. Este caracterul egal cu sufletul sau este sufletul ceva aparte pe care, poate, sau pe care trebuie sa admitem, este greu sau mai greu de definit. A afirma ca sufletul Logosului s-a dezvoltat mi se pare eronat. Tomai ca Logosul este preexistent, El era cu Dumnezeu si El era Dumnezeu. Nu pentru ca a fost conceput de Duhul ci pentru ca era Dumezeul care face vizibil chipul lui Dumnezeu necunoscut, a Dumnezeului invizibil. Dumnezeu pogorat in chip de om pentru ca omul sa il cunoasca pe Dumezeu, sa aiba aces la el.

    Influnete ale teologie gername intr-o anumita masura, intelegem intruaprea in lumina invierii, dar se pare ca textul e o traducere din parintii bisericii, l un momnet dat avind in vedere limbajul, In cazul acesta ar trebui sa mentionezi pe cine folosesti, daca nu o fi vreun teolog german mai putin parinte.

    Reply
    1. ematei (Post author)

      Există mai multe teorii cu privire la originea sufletului. Nu mi-am propus să le discut ci să prezint un scenariu sinteză care cred că are sens. De aceea nici nu citez o sursă, pentru că nu folosesc o sursă ci sintetizez, inteligibil sper, ceea ce provine din diferite surse cu care m-am întâlnit pe parcurs, fără să mă gândesc (sau chiar să știu pe moment) de unde provine fiecare idee.
      Scriptura, în special VT, când vorbește despre suflet se referă la ființa umană în întregime, nu la o parte a ei.

      Eu nu afirm că „sufletul Logosului” s-a dezvoltat. Nici nu știu ce-ar fi aia. Spun că omul Isus s-a dezvoltat ca oricare din noi pentru că așa spune Scriptura.

      Practic, înțelegem totul în lumina învierii pentru că învierea dovedește și confirmă identitatea lui. În înviere el este dovedit/atestat de Dumnezeu cu privire la identitatea lui.

      Reply
  3. maria istoc

    Nu doar in inviere ci si in minunile pe care le face, dar invierea este actul cel mai concludennt si nu doar atit invierea lui este speranta invierii nostre.

    Este un verset in Evrei care ma intriga. El a fost facut desavirsit in suferinta. Sau trebuie sa ma uit exact cum este.

    Poate am citit prea repede dar la prima citire mi se pare ca egalezi sufletul cu caracterul si ma indoiesc ca este acelasi lucru.

    Reply
  4. ematei (Post author)

    Învierea este actul prin care este confirmat de Dumnezeu (Rom. 12:1-2). Bineînțeles că toate celelalte acte vorbesc despre același lucru, dar ele sunt înțelese pe deplin în lumina învierii. Altfel nici ucenicii nu au prea priceput lucrările lui până după înviere. Minuni ca cele făcute de Isus au fost făcute și de profeți.

    Da, versetul respectiv din Evrei, ca și, tot în Evrei, „el a suferit în toate lucrurile ca și noi, dar fără păcat.” Luca spune că atunci când era copil creștea „în înțelepciune și statură.”

    Nu, nu egalez sufletul cu caracterul, ci cu ființa întreagă, incluzând atât dimensiunea materială cât și spirituală. Ele nu se pot separa.

    Reply
  5. Maria Istoc

    Nu cred ca ele nu se pot separa. Ele se separa oricum la moarte, sufletul nu moare. Sufletul nu este cunoscut insa in afara trupului. La facultatea de la Vaux am avut un colocviu despre importanta corpului, a trupului in Crestinism, si tocmai s-a subliniat ca sufletul nu este cunoscut in afara trupului. Poate nu formulez chiar bine acumm dar se poate citi pe Parnassienne Passagere, unde fac o prezentare a concluziilor colocviului. Dateaza de trei ani.

    Cu privire la versetul din Evrei pe care il citezi mi s-a parut interesanta explicatia unui preot de la o biserica din cartierul meu de la Paris. El zicea ca Isus nu a avut nici un fel de ispitire interioara. La El ispita a venit doar din exterior. Pentru ca s-a pus problema daca intr-adevar ispita a fost autentica sau nu. Mi s-a parut interesanta explicati lui. Personal mi-a facut bine. Mai ales atunci cand cineva pe care il cunosti personal te lumineaza asupra unui subiect sau intrebari.

    Reply
    1. ematei (Post author)

      Nu știu dacă explicația preotului concordă cu „în toate lucrurile ca și noi.”

      Reply

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *