După douăzeci de ani… hop și Karl Barth!

Atenționare: Acesta este un text tehnic; dacă te uiți după unul distractiv, trebuie să mergi la alt blog.

Karl Barth (Sursă: Wikipedia)

Mult caz se face în discutarea evoluției moderne a doctrinei de pasul așa zis „grandios” al lui Karl Bath de a fi plasat doctrina Trinității în prolegomena la teologie, ceea ce a ar fi constituit un fel de revoluție în gândirea creștină modernă care a influențat în mod fundamental evoluția teologică a secolului.

Trinitatea, ca element fundamental al doctrinei revelației în creștinism, se găsește și în teologia ortodoxă a lui Dumitru Stăniloae, scrisă mai târziu, tot la începutul tratatului teologic, deși alte texte de dogmatică ortodoxă, poate ca rămășiță a „captivității babiloniene” a acesteia scolasticii apusene, mai tratează de Deo uno înainte de de Deo trino. Nu știu în ce măsură în această privință Stăniloae a fost influențat de Barth, dar este clar că el a studiat barthianismul. Dogmatica lui Barth a început să apară pe la 1936. Pentru delectare intelectuală, celor ce se preocupă cu metoda teologică le propun un text de teologie baptistă care îl precede pe cel al lui Barth cu vre-o douăzeci de ani:

Tema noastră următoare este ordinea sau aranjamentul doctrinei. Uneori teologii pornesc de la premiza că teologia naturală o precede pe cea revelată într-un tratat de doctrină. De obicei argumentele pentru existența lui Dumnezeu deduse din om și natură (n.tr., argumentele clasice a lui Aquinas: cosmologic, teleologic, etc.) sunt plasate în prima secțiune a tratatului. Dar acest plan implică o metodă dublă de a trata materialul teologic care poate fi confuză. Aceste argumente, deși sunt puternice, strict vorbind, nu oferă o concepție creștină despre Dumnezeu. De asemenea, ele pot lăsa impresia că credința creștină în Dumnezeu se bazează pe ele ca bază fundamentală. Planul nostru este să amânăm luarea în considerare a acestor dovezi până după prezentarea dovezii care derivă din viața lăuntrică a credinciosului. Pentru creștin, aceasta este dovada cea mai convingătoare și satisfăcătoare. Chiar o mare parte a forței dovezilor din om și natură, deși acestea sunt date la început, este derivată din adevărurile experienței creștine, care sunt asumate în mod tacit. Așadar, noi preferăm să unificăm sistemul doctrinar aducând toate elementele doctrinei în relație cu realitatea centrală, și anume harul răscumpărător al lui Dumnezeu așa cum s-a manifestat mai întâi în însuși Isus Cristos, și apoi cum se manifestă în sufletele credincioșilor.

În continuare:

Și din nou, unele tratate de teologie recente au lăsat doctrina Trinității să fie tratată la sfârșitul sistemului doctrinar. Această lăsare este făcută din supoziția că adevărul privind Trinitatea stă la granița cunoașterii. Aceasta ar fi un fel de rămășiță, după ce au fost prezentate aspectele principale. Însă această metodă trece cu vederea relația vitală dintre Trinitate și însăși experiența creștină. Dumnezeu este revelat ca Tată, Fiu, și Duh la începutul vieții născute din nou. Aplicațiile practice și valoarea doctrinei Trinității sunt foarte mari. Este adevărat că noi trebuie să fim rezervați în efortul de a da definiții metafizice Trinității, așa cum rezervat este și Noul Testament. Dar doctrina Trinității în sine trebuie să fie recunoscută dacă nu la început, cel puțin comparativ mult mai devreme în desfășurarea doctrinei. Ordinea adoptată în tratamentul nostru, așadar, diferă de metoda mai veche prin faptul că plasează considerarea dovezilor generale ale existenței lui Dumnezeu după prezentarea adevărurilor fundamentale ale experienței creștine. Apoi, ordinea noastră diferă și de secvența doctrinei adoptată în unele tratate mai recente în aceea că plasează discutarea doctrinei despre Dumnezeu și Trinitate mai devreme. Această procedură se conformează cerințelor experienței creștine și a relației acesteia cu doctrina.

Dacă luăm în considerare faptul că autorul acestor pasaje este acuzat de baptiștii fundamentaliști că ar fi fost schleiermachian și ar fi adus liberalismul în baptism, iar Schleiermacher este exemplul clasic de lăsare a doctrinei Trinității la sfârșitul sistemului de doctrină, aceste pasaje dovedesc încă odată că cei ce îi aduc acest fel de acuzații nu l-au priceput. Poate nu au putut sau n-au vrut să-l priceapă, fie datorită voalului ideologic lăsat peste ochii lor, fie datorită lipsei elasticității intelectual-teologice necesare în discutarea acestui fel de chestiuni. Hmm… sau amândouă?

Oricum, această abordare plasează un Baptist (să zicem, român, care prin definiție funcționează în context ortodox) pe o platfromă comună de dialog cu ortodoxia, plasare de care nu este capabilă turnura mai recentă spre neo-Calvinismul scholastic din unele cercuri pro-fundamentaliste.