Chibzuieli

Din nou cu scripca pe acoperișul casei…

… și nu din lipsă de tradiție.


Sala de vizită era cam mică pentru numărul de vizitatori. Avea doar o singură masă rotundă, care era de obicei ocupată de o singură familie. Spațiul era suplinit de o mică curte cu bănci, unde alte familii și pacienții puteau ieși la discuție sau la fumat. Vrei nu vrei, ori te înghesui la masă ori servești o doză de second hand smocking. Prin nu știu ce împrejurări, am rămas singur la masă pentru un moment. Scurt moment. O fată puțin trecută de vârsta adolescentei căuta unde să se refugieze de familie și a găsit locul cel mai singuratic posibil… vis-a-vis de mine la masă. Spun, „de familie” pentru că venise cu fratele ei să-și viziteze mama care era în spital. Fratele ei era de vârstă foarte apropiată. Nu cred ca vre-unul din ei să fi avut timp să-și termine școala, să fie independent, să se poată auto-întreține. Cel puțin, îmbrăcămintea nu trăda așa ceva. Iar acum, veneau cât de des puteau, frate și soră, să-și viziteze mama în spital.

Gluga de la bluza de trening îi acoperea capul întreg, cu excepția feței albe, rotunde. Cu palma închisă pumn ținea mâneca ce îi ajungea până la jumătatea palmei. Nu puteam evita să ne vedem fețele. Ridicola singurătate consta doar în aceea că nu ne cunoșteam. De cum s-a așezat la masă, cu spatele către toți ceilalți, în ciuda feței inexpresive și a tăcerii totale, emoțiile au biruit. Două lacrimi mari, rotunde, au început să se scurgă pe obraji. Tăcere. Nici cel mai mic scâncet, nici o expresie facială. Se prelingeau încet pe obraji… mai jos… mai jos… plici! – s-au împrăștiat pe masă în toate direcțiile. Curând a urmat o altă pereche de lacrimi… apoi o alta. Continuă tăcere… Cele mai multe lacrimi nu mai ajungeau să se împrăștie pe masă. Mâneca ținută cu fața palmei o folosea pentru ștergerea mesei, partea de pe dosul palmei pentru ștergerea ochilor…

Forțat de împrejurări să stau în spațiul care se dorea privat al cuiva, aș fi vrut atât de mult să pot spune ceva, dar am înghețat. Aș fi vrut să spun că totul va fi bine, că în ciuda faptului că lucrurile sunt așa cum sunt acum, totul va fi bine până la urmă, că mama se va vindeca și va începe din nou să aibă grijă de copii, și nu va mai fi invers. Și toate pentru că Dumnezeu este în control, îi iubește, și va pune toate lucrurile la loc până la urmă. Doar să strige către El! Dar nu am găsit cuvinte potrivite. Nici curajul de a deschide gura. Până la urmă, știam foarte bine că nu întotdeauna când strigăm către El ni se răspunde…

Era tocmai înainte de Ziua Mulțumirii (Thanksgiving). Dacă tot am blogat cândva despre Învierea văzută din spital, mă gândisem și ne rugasem să fim împreună cu toții acasă de Ziua Mulțumirii, și poate să blogez despre Ziua Mulțumirii văzută de acasă. Doar am scârțâit destul pe acoperișul casei, în echilibrul instabil, pentru un an întreg. Dar n-a fost să fie așa, ci mai degrabă a urmat al cincilea spital în acest an. Vorba unuia care a primit o veste proastă tocmai când sărbătorea că-și mărită fata (ultimul minut în clipul alăturat – tot filmul este disponibil pe youtube):

Doamne, chiar trebuia să-mi trimiți o veste ca aceasta tocmai astăzi? Știu, știu că noi suntem poporul ales… dar măcar din când în când, n-ai putea alege și pe altcineva?…

La chemarea fratelui ei fata și-a înghițit lacrimile, și-a mai șters odată fața cu dosul mânecii, s-a întors și s-a îndreptat către el și mama ei. Și m-am gândit pentru un moment cât de înguști suntem când începe să ne pară rău de noi înșine…

Mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate lucrurile; căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos Isus, cu privire la voi (1 Tes 5:18).

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.