Chibzuieli

Despre capriciile Duhului și capriciile noastre

Nu rareori aud dintr-o direcție sau alta a lumii evanghelice despre nevoia unei “treziri spirituale” care să reînvigoreze bisericile, să ducă la creșterea lor (mai ales a baptiștilor, care se pare că sunt în scădere în România), și la un impact în societate. Accentul de obicei pe nevoia de pioșenie, post, rugăciune și… așteptare. Așteptare pentru că, se înțelege, trezirea spirituală este o lucrare a Duhului Sfânt, și Duhul Sfânt pare să fie… capricios (Jn. 3:8). Se pare că pentru un motiv sau altul, rareori vine “trezirea.”

Nu știu cum să identific o “trezire spirituală” autentică, nici să identific de ce vine sau nu vine “trezirea,” și ca atare, nu știu nici cum să dau indicații (ca în “cine știe face; cine nu știe face, îndrumă; iar cine nu știe îndruma, dă indicații”). Dar mă gândesc că mult din ce avem nevoie în bisericile noastre are de-a face cu o schimbare în însuși DNA-ul nostru teologic-spiritual, schimbare ce se poate face doar prin muncă “la firul ierbii” mai degrabă decât de pe scaune înalte. Înclin să cred că trei re-orientări teologice și implicit spirituale, la nivel fundamental, ar produce o schimbare:

1. O reorientare fundamentală cu privire la înțelegerea scopului creației lui Dumnezeu și a modului în care Dumnezeu lucrează cu noi pentru îndeplinirea scopurilor sale. Mai precis, avem nevoie de o înțelegere a creației ca un sistem deschis, în care Dumnezeu se angajează într-o aventură (deschisă) a noastră cu El. Cel puțin, aceasta pare să fie imaginea începuturilor din Geneza 1-2. Un Dumnezeu care creează și îl așază pe om în mijlocul creației sale, dându-i libertate de alegere, autoritate să investigheze, să descopere și să evalueze creația, să-i dea nume (un semn al stăpânirii), și să o cultive de voie – nu după un manual detaliat.

Cât privește mișcarea evanghelică modernă și contemporană, urmând o perioadă de optimism post-milenist, specific perioadei pre-Iluministe (și iluminismului timpuriu), o schimbare de atitudine are loc în lumea evanghelică, la nivel global. De la proclamare a Evangheliei cu scopul transformării creației în așteptare revenirii Creatorului, atitudinea se schimbă către una de predicarea a Evangheliei cu scopul de a confrunta omenirea în vederea judecății iminente, astfel încât să se poată spune că toți au auzit (au fost confruntați), indiferent dacă primesc Evanghelia sau nu. Să le servească cel puțin ca judecată. Din această perioadă, preocupările escatologice predomină, predominante în lumea evanghelică fiind prezicerile distrugerii creației și evadarea noastă, “a celor aleși” prin răpire și scăpare de judecata distrugătoare iminentă. Creația… ducă-se focului!

Cuplată cu o adoptare a unei teologii a predestinației rigid înțeleasă, această atitudine duce la un fel de defetism în așteptarea intervenției divine finale, la pesimism, și un fel de trăire în lume în care, în afară de a ne asigura vreun fel de bunăstare personală rezonabilă temporară, nu pre avem la ce spera mai mult.

Am spus “creație ca sistem deschis” (“open creation” – o frază pe care ar trebui să înregistrez copyright), nu “teism deschis” (“open theism”), dar nu intru în această discuție aici.

Oricum, cred că riscăm să pierdem o generație întreagă prin simplul fapt că viața creștină așa cum tinde să o prezinte generația mea este “boring,” fără imprevizibil, fără prea multă relevanță imediată, relevanța ei având de-a face mai mult cu destinul etern decât cu viața prezentă.

2. O reorientarea a atitudinii noastre față de tot ce este dincolo de poarta bisericii, pentru a aduce inima noastră în line cu inima lui Dumnezeu, care este pasionat și plin de iubire pentru tot ce a creat (John 3:16). În ultimă instanță, tot ce este frumos, pozitiv, și zidește, este o lucrarea a Duhului lui Dumnezeu, a cărui lucrare nu este îngrădită de zidurile denominaționale sau/și religioase. Adevărat, este un mister cum oameni corupți (ca și fiecare din noi, de altfel) pot crea lucruri frumoase – un mister sau o taină a fărădelegii care, cel puține mie, nu-mi este dat să o înțeleg. Este ca și cum la naștere Dumnezeu ne dă fiecăruia dintre noi partea noastră de avere, daruri al lui, pe care avem autonomie să le exercităm spre bine sau rău, până la epuizare, fără ca El să intervină întotdeauna să pună capăt răului. De aceea se zice:

… tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice fapta buna si orice lauda, aceea sa va însuflețească (Phil. 4:8).

De asemenea este adevărat și faptul că Dumnezeu este un Dumnezeu sfânt, un foc mistuitor, a cărui prezență distruge ce este necurat, dar în același timp purifică și răscumpără tot ce este vrednic de răscumpărat din întreaga creație.

3. În sfârșit, aș adăuga că avem nevoie să ne re-angajăm să umblăm cu Christos pe calea crucii, singura cale care cu adevărat stăvilește prăbușirea creației și a omenirii în neant, și o poate transforma după principiile Împărăției Lui. Singura cale care are ca rezultat… învierea (Phil. 3:11).

Caci n-am avut de gând sa știu intre voi altceva decât pe Isus Hristos, si pe El răstignit…. pentru ca credința voastră sa fie întemeiata nu pe înțelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu. (1 Cor. 2:2, 5)

Tot felul de curente în lumea evanghelică (evanghelia prosperității, a sănătății, a minunilor, a gândirii pozitive) cât și tot felul de metodologii care circulă între noi nu sunt neapărat calea lui Dumnezeu pentru fiecare context (e.g. purpose driven life/church, explosion evangelism, four spiritual laws, etc. – nu neapărat rele la vremea și la locul lor). Dar când centralitatea crucii ca principiu de viață creștină în unire cu Christos este diminuată, puterea Evangheliei este subminată.

Fapt este că nu mulți merg pe această cale, pentru că nu mulți vor să se facă părtași lui Christos în suferință. Eh… calea e cam îngustă, noi capricioși!

2 Comments

  1. Virgil

    Cred ca am citeva probleme cu fiecare dintre cele trei puncte prezentate aici.
    In primul rind cred ca intelegerea scopului creatiei lui Dumnezeu (putin pleonastic dupa parerea mea) trebuie sa porneasca de la intelegerea scopului lui Dumnezeu in aceasta creatie si, prin extensie, in noi (ca si creatie a Lui). Scop care este de multe ori redus la o simpla coordonata soteriologica.
    In al doilea rind, cred ca expresia “dincolo de poarta bisericii” ascunde foarte mult din problema cu care este confruntat crestinismul astazi. Biserica nu are poarta sau usa. Pentru ca nu este nici cladire si nici institutie. Aceasta obsesie a incapsularii (sub toate formele ei, de la cultism pina la subculturalism) nascuta din eterna intelegere gresita a conceptelor de kosmos, a dus la aceasta dificultate in ce priveste raportarea christica la creatie.
    Iar in al treilea rind, ar trebui sa nu uitam ca atunci cind Hristos a vorbit despre ucenicie, El a vorbit despre doi pasi care te duc acolo: „lepadarea de sine” si luarea crucii. Sa nu uitam ca inainte de luarea crucii trebuie sa existe ceva ce este lepadare de sine. Acest „prerequisite” pare a fi realmente uitat si abandonat in gindirea multor crestini astazi. Exista multi care cred ca „sufera” pentru Hristos. Nu stiu daca am eu dreptul sa judec asta. Dar cu siguranta pot spune ca (li) se vede un sfint orgoliu si o lipsa de smerenie elementara. Ar fi interesant sa faca cineva un sondaj despre cum se vede „din afara” smerenia crestinilor. Pentru ca sa nu fie toata „suferinta” degeaba.

    Reply
    1. ematei (Post author)

      Deci, cred că zicem cam la fel…

      Reply

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.