Chibzuieli

Cum se poate asigura un crestin că întelege Scriptura bine?

Această postare este ocazionată de postarea cu acest titulu făcută de Dionis Bodiu pe blogul lui, care a adunat peste 80 de comentarii în două zile.  Am postat si eu un răspuns acolo, cam lung.  Acum, l-am editat puțin, am adugat câteva lucruri, și îl postez aici.  Această ocazie a fost și „picătura care a umplut paharul” și m-a determinat să deschid acest blog. Acesta este primul text.  Iată postul editat (pentru original, folosește link-ul la blogul lui Dionis):

—————————————

Eu aș pune problema în context trinitar, plecând de la 1 Cor 2:9-12:

Dar, după cum este scris: ,,Lucruri, pe cari ochiul nu le -a văzut, urechea nu le -a auzit, şi la inima omului nu s’au suit, aşa sînt lucrurile, pe cari le -a pregătit Dumnezeu pentru cei ce -L iubesc.“ 10 Nouă însă Dumnezeu ni le -a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adînci ale lui Dumnezeu. 11 În adevăr, cine dintre oameni cunoaşte lucrurile omului, afară de duhul omului, care este în el? Tot aşa: nimeni nu cunoaşte lucrurile lui Dumnezeu afară de Duhul lui Dumnezeu. 12 Şi noi n’am primit duhul lumii, ci Duhul care vine dela Dumnezeu, ca să putem cunoaşte lucrurile, pe cari ni le -a dat Dumnezeu prin harul Său. (1Co 2:9-12 CNS)

Adaug aici o imagine inspirată din Tertulian, primul care a formulat doctrina trintară în mod mai complet în istoria creștinismului:

De fiecare dată când vorbim, în noi se produce o diferențiere de sine (în mod natural, involuntar). Rostim cuvânt prin suflare. Sau, rostim cuvânt prin duh. Cuvântul nu poate fi rostit fără duh, și duhul este nedefinit fără cuvânt. De aceea un cuvînt trebuie auzit și citit în duhul în care a fost rostit. Într-o ființă perfectă, și cuvântul și duhul exprimă pe deplin acea ființă.  În ea, există deplină continuitate și nedespărțire între ființa însăși și cuvânt și duhul ei. În noi, care suntem păcătoși, această continuitate nu este perfectă.  În noi există și minciună, chiar intenționat, uneori.  În plus, noi suntem creație și nu avem existență autonomă.  Nu tot așa este cu Dumnezeu.  Este o asemănare între noi și Dumnezeu, pentru că omul a fost creat după chipul Lui, dar Dumnezeu este Dumnezeu.

Tertulian spune că spre deosebire de actul comunicării între noi, oamenii, în Dumnezeu noi numim și Cuvântul și Duhul persoane (nu în sens modern de persoană), pentru că în Dumnezeu Cuvântul și Duhul au „substanță,” conținut, „subzistență.”  Cuvântul rostit de Dumnezeu prin Duhul a adus creația în existență (veizi Gen 1 unde Duhul era acolo și Dumnezeu a rostit Cuvântul „să fie” și așa a fost).  Dumnezeu însuși este nepătruns și necuprins.  Ca să adaug o imagine de la Sf. Irineu, Duhul și Cuvântul sunt „cele două mâini a lui Dumnezeu în creație.”

Creația însăși este un act trinitar de comunicare, de diferențiere de sine în rostirea Cuvîntului prin Duhul, de către Dumnezeu. De aceea, întruparea Cuvântrului în Hristos este rezultatul natural al rostirii lui Dumnezeu de la început, prin Duhul (Cuvântul întrupat, Isus, a fost conceput de Duhul, uns de Duhul, înviat de Duhul, etc.). Întruparea lui Hristos nu este măsura de urgență a lui Dumnezeu pentru că priml Lui plan al creației ar fi eșuat în urma intrării păcatului în lume (idee din Moltmann), deși, evident, intrânt în lume, Hristos s-a supus consecințelor păcatului și l-a ispășit.

După cum Dumnezeu a creat prin Cuvânt rostit prin Duh, Dumnezeu continuă să susțină și să conducă creația spre scopurile Lui prin Cuvânt și Duh. Duhul lui Dumnezeu a venit la oameni în VT și a adus cuvânt de la Dumnezeu, cuvânt care a culminat în Cuvântul întrupat. Oricine aude Cuvântul și își deschide ființa, Duhul lui Dumnezeu intră în viața lui, și îl călăuzește. Noi nu ne deschidem ființa unui duh nedefinit (un lucru extrem de periculos de altfel) ci Duhului lui Hristos. Deci nici în aces act, Duhul și Cuvântul nu sunt despărțiți (1 Cor 12:3, 1 Ioan 4:2).

În acest context, Scriptura trebuie văzută ca o sumă a lucrărilor lui Dumnezeu cu creația, dată nouă de Cuvântul care a adus cuvânt prin Duhul.  Scriptura însăși a fost scrisă sub inspirația aceluiași Duh.  Scriptura culminează cu prezentarea Cuvântul întrupat, Hristos. Încheierea canonului biblic nu este o funcție a încetării lucrării Duhului și Cuvântului, pentru că aceasta continuă, ci este o funcție a faptului că Hristos este Cuvântul întrupat, și în Scriptură, în particular în NT, avem mărturia de prima mână despre Hristos (ca o continuare a VT, fără acesta nu există NT).  Părinții înșiși sunt cei ce sub călăuzirea Duhului au țintit spre aceste cărți.  De exemplu, Sf. Atanasie (scrisoarea circulară de Paște din 367), prezintă o listă de cărți care circulau în vremea lui.  El face o distincție clară între calitatea cărților care le avem în comun toți creștinii canonul VT+NT și cărțile apocrife.  Cele din urmă sunt bune să le citim, primele sunt „izvorul mântuirii” și „canon”.

Dumnezeu este Adevăr și Dumnezeu este ne-contradictoriu în sine însuși și în deplină armonie în toată lucrarea lui ad extra, în creație, de-a lungul veacurilor trecute și viitoare.  Și astăzi, Dumnezeu continuă să susțină și să călăuzească creația prin Cuvânt și Duh.  După cum Duhul a fost la lucru în inspirarea Scripturii, El este la lucru când noi citim Scriptura.

Când citim Scriptura, pentru că ea sumarizează lucrarea lui Dumnezeu în istorie, culminată ăn Hristos, noi înșine ne punem ca ființe în continuitate cu lucrarea Lui, ne deschidem Duhului ca imaginea lui Hristos să ia chip în noi.  Apostolul descrie acest proces al lucrării Domnului Isus prin Duhul în apropierea noastră de Scriptură astfel:

Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într’o oglindă, slava Domnului, şi sîntem schimbaţi în acelaş chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului. (2Co 3:18 CNS)

În măsura în care cele de mai sus se petrec în noi, tot ce lucrăm și creem noi, este în ultimă instanță lucrarea lui Dumnezeu în ducerea creației către scopurile ei.

De aci rezultă și cadrul hermeneutic al Scripturii ca fiind… poporul lui Dumnezeu de-a lungul tuturor veacurilor, toți aceia prin care Dumnezeu a lucrat în istorie și prin care ne-a adus Scriptura prin Duhul până la noi.

Nu zic „Biserica,” pentu că ”Biserica” este un concept mai puțin uniform între diferitele confesiuni, și imediat cineva va întreba care Biserică? Cea ortodoxă? Sau baptistă sau penticostală, sau catolică. Ci zic poporul lui Dumnezeu în istorie. De aceea Dumnezeul meu este Dumnezeul lui Avraam, Isaac, Iacov… Tatăl Domnului Isus, și Dumnezeul tuturor acelora care au fost mânați de Duhul să înnoiască biserica instituționalizată de-a lungul veacurilor (Atanasie, Augustin, Luther, Calvin, Tudor Popescu, Iosif Trifa și alții).  Nici unul din aceștia nu este perfect, de aceea cel prin care îi judec pe toți aceștia este Isus Hristos, Cuvântul întrupat. Cadrul imediat al poporului lui Dumnezeu este si comunitatea mea locală, pentru că după promisiunea lui Isus, acolo unde sunt doi sau trei adunați în numele Lui este și El acolo (și în ultimă instanță în înțelegerea protestanților, acolo este Biserica – Biserica este recunoscută prin proclamarea Evangheliei lui Hristos și practicarea sacramentelor lăsate de Hristos: botezului și cina Domnului).

„Cum să citesc să înțeleg?…”  Poate întrebarea ar trebui reformulată în „cum să privim slava Domnului ca Duhul să ne schimbe în  același chip al Lui” ca să mă aliniez lucrării lui Dumnezeu în creație?

Acesta este cadrul general al Scrpturii.  Desigur, exegeza (inclusiv critca istorică, literară, etc..), teologia/doctrina, cântatul, propovăduitul, toate își au rostul lor și sunt absolut necesare, dar destre astea, altă dată…

11 Comments

  1. Dyo

    Iata-ma “vinovat”, intr-un fel, de aparitia cestui blog …
    Ce sa zic: bun venit si mult har in toate! O sa ai nevoie … 😉

    Reply
  2. sam

    Am ales locul ăsta ca să raspund ultimului tău mesaj (sper să nu deranjez tutuind) de la Dyo.
    Sunt de felul meu extremely impatience și foarte sensibil la complexe de superioritate (nu că te-aș acuza de ele) și reacția mea a fost pe măsura defectului meu. Îmi cer scuze.

    Ți-aș răpi două minute cu ceea ce am tradus eu din ceea ce ai scris aici și la Dyo. E ceea ce prefer să înțeleg nu pot avea pretenția că am înțeles exact ceea ce ai vrut să transmiți 🙂

    Întrucât atât citirea (înțelegerea) cât și rostirea corectă (?) a adevărului depinde de duhul în, din și prin care au ființat la un moment dat în fiecare din noi ajung la concluzia că mai rămâne de stabilit (?) cum recunoaștem locuirea Duhului în noi. Semnele locuirii lui sunt, în măsura vizibilității lor, suficiente să permită locuirea împreună a celor care se consideră creștini (împreună sau nu cu noi) în ciuda diferențelor exterioare de manifestare.
    Sărind peste etape aș concluziona că pot evalua propria situare în raport cu Duhul numai după și prin acceptarea diferențelor de manifestare în aproapele meu, atitudinea contrară fiind…contraproductivă în cel mai fericit caz.

    Ca imagine generală, creștinul este un element relativ pasiv, atitudinea sănătoasă fiind aceea de receptivitate. Numai așa va avea șansa să nu dea afară mai mult decât are (surplusul ar fi impostură, falsul poziției nu neaparat al conținutului) și în același timp să primească de la celălalt ceea ce Duhul i-a dăruit spre zidirea tuturor.

    PS. Nu sunt dotat pentru discuții la nivel prea înalt filosofic deși pot înțelege pe cei care sunt precum și producțiunile lor 🙂

    Am mai degrabă înclinația spre speculare controlată și folosirea intuiției ca metode de deschidere a orizontului. Another vice of mine.

    O zi bună

    Reply
    1. Eugen

      Thanks Sam, all is well! De acord, Duhul se recunoaște după roada din noi. De asemenea sunt de acord că „locuirea împreună” în ciuda diversității este roada Duhului. Orice creștin adevărat are o înclinație instinctivă către un ecumenism autentic (al Duhului, nu unul impus din afară). Motivul este simplu: „este un singur Dumnezeu, este un singur Domn, este un singur DUH.” Asta nu se vede întocmai întodeauna în discuțiile noastre!

      Reply
  3. ccpascu

    De aceea Dumnezeul meu este Dumnezeul lui Avraam, Isaac, Iacov… Tatăl Domnului Isus, și Dumnezeul tuturor acelora care au fost mânați de Duhul să înnoiască biserica instituționalizată de-a lungul veacurilor (Atanasie, Augustin, Luther, Calvin, Tudor Popescu, Iosif Trifa și alții). Nici unul din aceștia nu este perfect, de aceea cel prin care îi judec pe toți aceștia este Isus Hristos, Cuvântul întrupat.

    Afirmatiile acestea au multe lucruri printre randuri. Multe! 🙂

    Cum poate cineva judecat pe altcineva prin Iisus Hristos daca nu il cunoaste pe Hristos? Cum il cunosti pe Hristos daca nu il vezi in oameni? Cum te poti asigura ca l-ai cunoscut pe Hristos cu adevarat si nu o varianta a acestuia?

    Daca aceia nu au fost perfecti, inseamna ca nimeni nu poate ajunge la desavarsire? Nimeni nu poate ajunge asemenea lui Hristos? Cum recunoastem pe cei asemenea lui Hristos de spunem ca Parintii Bisericii nu au fost perfecti/desavarsiti?

    Reply
    1. Eugen

      Tot postul are multe implicații :)! Sorry, deformare profesională. Cred că ar fi fost mai clar să spun „evaluat” mai degrabă decât „judecat.” Iată câteva încercări de răspuns la întrebările tale:

      Cum poate cineva judecat pe altcineva prin Iisus Hristos daca nu il cunoaste pe Hristos?

      Pavel spune că unii oameni fac lucrurile Legii „din fire” fără să aibă o lege (Rom 2:14-15), și asta dovedește că „lucrarea Legii este scrisă în inima lor.” Eu cred că așa este și Hristos, măcar că nu este cunoscut pe nume. Oricum, evaluarea mea este pentru nevoile conviețuirii împreună și nu o judecată finală – aceasta aparține lui Dumnezeu.

      Cum il cunosti pe Hristos daca nu il vezi in oameni? Cum te poti asigura ca l-ai cunoscut pe Hristos cu adevarat si nu o varianta a acestuia?

      Adevărat. Fără propovăduitor nu vor ajunge să-L cunoască pe nume și să creadă (Rom 8). Ce se întâmplă la nivelul conștiinței este treaba Creatorului. Conceptual, noi toți cunoaștem sau creem o variantă a lui Hristos, și chiar dacă îl cunoaștem existențial, suntem neputincioși în cuvinte. Am un prieten bun, să-i zicem Gică :). Eu pot să-ți spun multe despre el prin internet, și vei cunoaște „o variantă” a lui Gică. Să zicem că într-o zi mă vizitezi în Pasadena, CA, și vine și Gică la mine. De bucurie, deschid sticla cu vinul cel vechi ținută la beci pentru ocazii speciale, vă torn câte un pahar, și vă las pe terasă să discutați că eu am de mers undeva. Atunci o să-l cunoști pe Gică cel adevărat. Ba chiar, dacă vă împrieteniți, o să ajungi să-l cunoști mai bine ca mine! Așa si cu Hristos. Noi tindem să ne batem în piept: teologia mea, biserica mea, liturghia mea, etc.. Eu aș vrea să am destulă minte să facilitez o relație (chiar cand, sa zicem, fac teologie), și să o las unde o duce El.

      Daca aceia nu au fost perfecti, inseamna ca nimeni nu poate ajunge la desavarsire? Nimeni nu poate ajunge asemenea lui Hristos? Cum recunoastem pe cei asemenea lui Hristos de spunem ca Parintii Bisericii nu au fost perfecti/desavarsiti?

      Poate unii ajung desăvârșiți, dar probabil nu aici. Pavel cel puțin spune că n-a ajuns încă desăvârșit și își bate capul mai mult cu „alergarea” decât cu evaluarea. Desăvârșirea implică „ajungerea la învierea din morți” (whatever that means!). Dar, să zicem că părinții au ajuns desăvârșiți (cel puțin unii). Chiar și așa, tot ce ne dau ei este contextualizat. Noi învățăm din experiența lor, din călăuzira lor, dar fiecare avem alergarea noastră. Pentru asta vezi postul meu mai nou, „teologie și/în context”. Ar trebui să adaug provizoriu cel puțin că ar trebui să existe o unitate organică/genetică (nu liniară) între Scriptură – Părinți – Noi. Tendința noastră, a NP este să construim o masă cu două picioare, unul în contextul Scripturii, unul în contextul nostru (deși toți suntem trinitarieni, și asta ne vine de la Părinți). Tendința ortodocșilor este să contruiască o masă cu două picioare, unul în prezent unul în contextul Părinților (deși Scriptura e implicit acolo, dar contextualizată lor, nu pe deplin nouă). Ar trebui să consturim mese cu trei picioare. Masa cu trei picioare nu se clatină niciodată. Na, că a zis și-o pildă J. Am încercat și eu un răspuns după puterile mele.

      Reply
      1. Cristian Pascu

        Multumesc pentru raspunsul onest!

        Daca, insa, desavarsirea nu se poate atinge aici, ce se va intampla dincolo? Vom ajunge desavarsiti tot prin efortul nostru si Harul lui Dumnezeu? Sau doar prin Harul lui Dumnezeu, fara niciun fel de contributie personala?

        Un om sfant este un om desavarsit sau nu? Mai pacatuieste un om sfant? Daca nu, nu este el desavarsit? Nu este el fiu al lui Dumnezeu? Sau noi toti cei credinciosi suntem, chiar daca mai pacatuim din cand in cand?

        Daca desavarsirea nu este scopul acestei vieti, unde ne oprim? Facem si noi ce putem?

        Iarta-mi te rog intrebarile, dar mi se pare contradictoriu sa spui ca “probabil unii ajung la desavarsire”. Poate de aceea ii si pui pe Atanasie si Augustin in aceiasi enumeratie cu Luther, Popescu si ceilalti enumerati de tine, fiindca vezi desavarsirea esential diferit de cum este ea vazuta in ortodoxie.

        Ceea ce ne leaga de Sfintii Parinti nu este contextul. Adevaratul context, comun oricarui om de pe planeta, este umanitatea noastra, asumata si restaurata de Hristos. Ceea ce a randuit Biserica a randuit pentru vindecarea omului in umanitatea sa, in ceea ce are el comun, independent de cultura sau context istoric.

        Reply
        1. Eugen

          Cristian, nu sunt sigur că nu încurcăm merele cu portocalele, ca să folosesc o expresie de pe unde locuiesc eu. Adică adesea cred că desi folosim acesleași cuvinte, s-ar putea să înțelegem prin ele lucruri diferite. Deci, trebuie să te întreb eu pe tine ce înțelegi prin „desăvârșit/perfect”. Sunt cele două sinonime, cum se pare că le folosești? De asemenea nu văd de ce ar trebui să punem harul lui Dumnezeu și contribuția noastră în contradicție sau să le separăm unul de altul. Nici nu sunt sigur că sunt de aceeași categorie, pentru că în ultimă instanță, ce am eu fără să fi primit?

          În nici un caz eu nu am încercat să-i pun pe cei menționați pe aceeași treaptă de desăvârșire, și nici nu sunt sigur că ar fi treaba mea să o fac. Astfel, aș fi putut continua lista respectivă cu numele tău, dacă deduc bine ceea ce deduc din mesajele tale e corect. Adică eu nu înțeleg că dacă Pavel n-a ajuns la desăvârșire, după cum zice el, acum eu trebuie să arunc tot ce a spus el până la acest punct, și să iau totul numai după ce eu sau altcineva stabilește că ajuns la desăvârșire. Eu zic că noi alergăm împreună, și Dumnezeu poate foarte bine să-mi vorbească prin tine.

          Cred că suntem amândoi de acord că ceea ce ne leagă de Părinți și nici măcar pe noi doi nu este contextul, deși trăim în același context. De aceea într-un alt post spuneam că legătura între noi este de natură genetică/orgranică (adică provenim din aceeași sămînță duhovnicească). Cănd eu vorbeam de context mă refeream la faptul că teologia, expresia doctrinară a experienței creștine este determinată de context. Adică dacă Părinții ar fi trăit în vremurile noastre, teologia lor ar fi sunat altfel, folosind concepte contemporane, prezentând pe unul și același Hristos etern. Nu cred că este o deosebire fundamentală între noi, aici.

          Reply
      2. Cristian Pascu

        Cele doua cuvinte sunt oarecum similare. Sensul lor reiese mai mult din context. Cand vorbim despre Dumnezeu, intelegem ca Dumnezeu este perfect in fiinta Sa, nu relativ la altceva sau altcineva. Desavarsirea oamenilor este in raport cu Dumnezeu, cu care trebuie sa se asemene.

        Efortul nostru si harul intra in contradictie in momentul in care vedem actiunea harului ca fiind una mecanica. Daca nu este mecanica, ci intr-un fel implica vointa si nevointa omului, atunci nu vad de ce nu s-ar putea atinge din viata aceasta.

        Filocalia, o colectie de scrieri patristice, cu siguranta ai cunostinta de ea, are in subtitlu mentiunea “in care se arata cum se poate omul curati, lumina si desavarsi”.

        Acum nu stiu de ce spui de Pavel ca nu a ajuns la desavarsire. Ce text ai in vedere?

        Din punctul meu de vedere, ceea ce ne leaga de parinti este natura umana, aceiasi care ne leaga si de Hristos. Intruparea Fiului lui Dumnezeu a facut posibila unirea noastra cu Dumnezeu, fiindca Hristos a unit in Sine dumnezeirea si umanitatea, fiind deopotriva Om si Dumnezeu. Teologia si dogmele Parintilor nu sunt simple filosofii, simple explicitari speculative ale adevarurilor de credinta (ti-as da dreptate ca ar fi specifice contextului, daca ar fi simple filosofii). Ceea ce au invatat si ceea ce este, de exemplu, cuprin in Filocalie, este metoda practica de a ajunge la desavarsire. Si fiindca natura umana este una, Hristos este unul, metoda/calea este una.

        Nu vreau sa par arogant sau abrupt. Respect punctul tau de vedere, ca si al altora. Insa pentru mine are sens, si pe acestea ma bazez personal.

        Reply
        1. Eugen

          Cristian, apreciez civilitatea! Dacă ne raportăm la Dumnezeu, nu cred că ajungem la desăvârșire până la manifestarea deplină a noii creații. Dacă am ajunge, într-o lume păcătoasă ca a noastră, am fi puși pe curce urgent, ca Hristos (ceea ce ni se și cere, tuturor creștinilor).

          Nu sunt sigur că sunt prea mulți care să vadă harul ca ceva mecanic – probabil nici calviniștii cei mai înfocați (cei mai mulți baptiști români nu sunt calviniști, și cred că nici cei mai mulți penticostali, că de la Wesley se trag, și Wesley a publicat o revistă anti-calvinistă). În orice caz, în chestiunea har-fapte, am putea spune că sunt trei opțiuni: (1) fapte 0% + Har 100% (ortodocșii îi suspectează pe protestanți de asta, vorba aia, sola gratia (2) fapte 80% sau oricât putem + har 20% sau diferența (protestanții îi suspectează pe ortodocși de asta); (3) fapte 100% + har 100% (cei de teapa mea). După Scriptură, cum poate spune cineva că are credință dacă nu se vede în fapte? Sau cum poate spune cineva că e mântuit prin fapte (Efeseni 2:8-9)? Cum poate cineva atins de harul lui Dumnezeu să nu se dea 100% faptelor dumnezeiești?

          Pavel / Filipeni 3:12:

          Nu că am şi cîştigat premiul, sau că am şi ajuns desăvîrşit; dar alerg înainte, căutînd să -l apuc, întrucît şi eu am fost apucat de Hristos Isus. Fraţilor, eu nu cred că l-am apucat încă; dar fac un singur lucru: uitînd ce este în urma mea, şi aruncîndu-mă spre ce este înainte, alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus.

          De acord, natura umană ne leagă pe toți și de aceea prin întrupare Hristos ne mântuie pe toți. Și totuși, nu toți vor fi mântuiți. Hristos a coborât în Iordan să sfințească apa, și numai cei ce se coboară în apa botezului vor fi mântuiți. În aceasta devenim părtași firi dumnezeiești, și de acolo mergem pe drumul spre desăvârșire.

          Chiar că apreciez comentariul tău despre dogme și filozofii! Măcar că termenii Părinților sunt din filozofie (de aici sunt suspectați pe nedrept de platonism – dar ce altceva ar fi putut folosi decât concepte curente, ca noi astăzi?), dogmele nu sunt simplu, filozofie. Aici este meritul extraordinar al ortodoxiei, când e vorba de doctrină: a păstrat legătura organică dintre adevăr (care e viu!) și expresia dogmatică. De aceea, dacă înțeleg eu bine, părintele Stăniloae spune că dogmele ne mântuie! Dar fața văzută a acestei unități (adevăr+dogmă) sunt tot cuvintele, că oamenii în cuvânt comunică, și cuvintele în mare măsură ne sunt date de context. În nici un caz nu mi s-a părut arogant ce ai spus. Dimpotrivă!

          Reply
  4. Alin Cristea

    Eugen, mă bucur de acest nou spațiu de discuții.

    (Unii zic că durează 6 luni pînă ajunge să funcționeze relativ bine un blog. Dar existența blogosferei evanghelice poate reduce semnificativ perioada.)

    Recomandarea mea este să continui să comentezi și pe blogul lui Dyo, anul acesta acolo a fost piața unde au ieșit la plimbare pocăiții… 🙂

    Cum m-am trezit azi dimineață plin de rîvnă, mai fac o recomandare: să nu cumva să-ți privești blogul ca fiind un mic dominion personal unde faci ce vrei și poți să controlezi totul totului tot. Experiența ne arată că nu așa se întîmplă în blogosfera evanghelică…

    Revenind la agora dyoni(sia)că, pe mine, de exemplu, mă interesează al doilea comentariu lunguț al tău, cel în 3 puncte. Și de acolo sînt extrem de interesat de afirmația: “Doctrina este un act secundar experierii lui Dumnezeu în Hristos și Duhul, cu totul contextualizat, și de aceea trebuie re-exprimată pe măsură ce contextul se schimbă.”

    Mi se pare și un mai bun punct de plecare decît “diferențierea de sine” pentru discuția despre asigurarea scripturală în caz de accidente, pe viață sau pe planeta Venus…

    Reply
    1. Eugen

      Alin, aș vrea să am timpul și energia pe care o au unii pentru așa ceva! Cum nu le am, nici nu am vrut să fac un blog. M-am scăpat :). În plus, discuția pe blogul lui Dyo a luat-o în toate direcțiile, și probabil ar trebui început un al capăt de afiș. Voi mai interveni pe ici pe colo. Sper să nu se ajungă unde s-a ajuns acum câțiva ani de zile într-o discuție asemănătoare în care erau și atunci unii din aceeași oameni activi. Oricum, măcar Dyo moderează.

      Problema contextului am atacat-o puțin mai pe larg în postul Teologie și/în context. Ce nu înțeleg unii ortodocși (și baftiști uneori) este că au încremenit în proiect, în contextul Părinților, și ar vrea să întoarcă toată lumea înapoi. Există un risc să aruncăm copilul cu apa din lighian dacă nu tratăm problema cu atenție.

      Într-adevăr, aspectul cu „diferențierei” este cam tehnic, dar are implicații mult mai complexe. De fapt, este doctrina trinității, învățătura fundamentală a creștinismului și în ultimă instanță toate drumurile duc acolo (inclusiv unele aspecte din teologia mai nouă a lui Iosif Țon).

      Doamne-ajută!

      Reply

Leave a Reply to Eugen Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.