Chibzuieli

Carte: Cine sunt crestinii după Evanghelie?

Rusu, Ieremia. Cine sunt Creștinii după Evanghelie? București: Editura Didactică și Pedagogică R.A., 2011. 357 pagini, 10 RON.

Rusu_copertaTeza de doctorat a profesorului de dogmatică de la Institutul Teologic Timotheus din București încearcă să facă ceva ce nu este tocmai ușor … să definească identitatea Creștinilor după Evanghelie.  Ori, după cum spune introducerea la cartea lui Paul Perret, „nu este ușor să trasezi istoria și să formulezi principiile unei mișcări care nu are nici un act de constituire, nici o mărturisire de credință” (Perret, Paul. Nos églises dissidentes: Assemblées de Frères Larges. Aperçu de leur historire et de leurs principles. Nyon: Éditions Je sème, 1966, p. 11). 

Misionar elvețian în Romania timp de peste douăzeci ce ani (din 1922 până la primul război mondial), Perret a fost probabil unul din cei mai influenți teologi asupra Creștinilor după Evanghelie din România.  Probabil de aceea îl numește Botoșoneanu „un doctrinar al sectei” pe la 1929, în cartea sa Confesiuni și secte.  Din păcate Perret nu a lăsat o lucrare scrisă pentru publicare, cartea sa fiind o compilare a notițelor după care a predat la școala din Elveția după plecarea din Romania și a fost publicată post mortem cu unele adăugiri editoriale pentru a crea o introducere adecvată.  

Nu cred că există alt material în Românește care să trateze identitatea Creștinilor.  În 1980 cultului i s-a permis să publice Drumul Bisericii de E. H. Broadbent (am aflat de ea numai după ce m-am străduit să o citesc în engleză, așa cum o avem în biblioteca școlii; ediția engleză: Broadbent, E. H. The Pilgrim Church: Being Some Account of the Continuance Through Succeeding Centuries of Churches Practising the Principles Taught and Exemplified in the New Testament. London: Pickering & Inglis, 1945).  Broadbent a vizitat Romania ca misionar de mai multe ori – deduc din diferite lecturi – dar conexiunea lui cu Romania este mai mult accentuată prin faptul că el este cel ce, în drum prin București și aflând că nu este nici o biserică de tip evanghelic în limba română (baptiștii aveau biserică germană în București), în 1899 a publicat un articol semnalând nevoia într-o revistă evanghelică, ceea ce a dus la venirea primilor misionari Creștini (după Evnanghelie, când scriu cu C mare).

Să clarificăm terminologia, în Anglia inițiatorii mișcării au refuzat să-și dea vre-un nume ci s-au numit simplu, „frați.”  De aici denumirea de „Mișcarea Fraților.”  Eu îi voi numi pe scurt „Creștini” (C mare).

Atât Broadbent cât și Perret accentuează ideea fundamentală care stă la baza concepției Creștinilor: de-a lungul istoriei Biserica a degenerat în instituționalizare, sectarizare și corupție a părtășiei simple, egalitariene , ne-ritualiste și neinstituționalizate dintre credincioși, așa cum arată NT că a fost trăită de primii credincioși.  Creștinii după Evanghelie constituie o încercare de întoarcere la tiparul bisericii primare, chemând credincioșii din toate denominațiunile să vină împreună la părtășia simplă, sinceră, în jurul mesei lui Hristos, indiferent de tradiția din care previn și diferențele de vederi în lucruri neesențiale.  De aici derivă unele trăsături ale mișcării pe care le putem observa din afara ei: 

  • anti-instituționalism (un fel de democrație radicală)
  • anti-clericalism (ambivalență față de actul ordinării),
  • anti-ritualism (ritualismul din bisericile catolică și ortodoxă constituie o degenerare de la biserica primară nu o evoluție, în concepția Creștinilor)
  • anti-credalism (Crezurile aparțin sectarismului, care să divizează trupul lui Hristos.  În cursa asta au căzut ceilalți dizidenți – baptiști, congregaționaliști, prezbiterieni).
  • practicarea comuniunii deschise (oricine profesează credința se apropie de masa Domnului, chiar dacă este botezat adult, copil, și în unele cazuri – în străinătate cel puțin – chiar dacă nu este botezat, dar nu știu practica exactă a românilor). 

Ceea ce face lucrarea lui Ieremia oarecum diferită în acest context este faptul că  – sugerează titlul pus în fața conținutului – aceasta definește cultul prin prismă oarecum pur-doctrinară.  Adică, autorul ia patru doctrine fundamentale (mai precis, patru domenii ale teologiei) și analizează/definește poziția Creștinilor în aceste domenii.  Cred, așadar, că titlul lucrării lui Ieremia este un pic prea generos, întrucât nu tratează  identitatea mișcării în general.  Premiza cărții este că în cadrul mișcării evanghelice în general, Creștinii după Evanghelie au preluat orientarea de bază a Mișcării Fraților (inițiată în Elveția și Anglia – nedefinită teologic în detaliu de Ieremia, cred eu), iar în cadrul acestei mișcări Creștinii din Romania și-au format o identitate proprie.  Această evoluție distinctă a Creștinilor în cadrul Mișcării mondiale a Fraților se datorează, după autor, faptului că după al doilea război mondial aceștia au fost mai izolați de lumea din-afară și au fost nevoiți să ia poziție vizavi diferite influențe contextuale, românești.  Cele patru „doctrine specifice” discutate de Ieremia sunt:  pneumatologie, soteriologie, ecleziologie și escatologie.  Nu sunt sigur de ce doctrinele sunt tratate în această ordine, pentru că înclin să cred că ecleziologia are prioritate în definirea  identității Creștinilor.  De aceea afirm că lucrarea definește nu atât identitatea Creștinilor în context larg, cât identitatea creștinilor în contextul restrâns al evanghelicilor în Romania.

În domeniul pneumatologiei (doctrina despre Duhul Sfânt), vizavi de penticostali, Ieremia analizează șapte lucrări ale Duhului în procesul mântuirii omului pe care le găsim în Scriptură. Prima – lucrarea de convingere a oamenilor – este universală (față de toți oamenii) și continuă.  Următoarele cinici sunt  „instantanee, simultane, decisive și definitive” (p. 67, sublinierea autorului): botezul cu Duhul Sfânt, prezența Duhului, nașterea din Duhul, pecetluirea cu Duhul și ungerea cu Duhul.  Ultima, plinătatea Duhului – spune Ieremia, începe la nașterea din nou și continuă pe tot parcursul vieții credinciosului, fiind progresivă nu instantanee.

Autorul se pronunță și în privința „darurilor miraculoase” (profeția, vindecările, vorbirea în limbi) care marchează identitatea penticostalismului.  Expresia „dar miraculos” este calificată mai departe de autor, pentru că toate darurile Duhului sunt miraculoase.  Creștinii după Evanghelie văd aceste daruri ca daruri-semne, date temporar pentru autentificarea apostolilor, și care au încetat odată cu formarea Canonului biblic.  Totuși, există între Creștini și părerea că nici un dar nu a încetat.

În domeniu soteriologic (doctrina despre mântuire) Ieremia analizează poziția Creștinilor după Evanghelie din Romania vizavi de calvinism și arminianism, arătând că aceștia nu sunt nici calviniști nici arminieni ci „încearcă să rămână biblici.”  Impresia mea este că Mărturisirea de Credință a Creștinilor este mai calvinistă decât încearcă să prezinte autorul situația.  Aceasta nu este de mirare, întrucât atât în Elveția (patria lui Calvin) cânt și în Anglia, la origini mișcarea a fost calvinistă.  Unele cercetări teologice la care nu mă opresc acum arată că în contextul popularității arminianismului (Wesley a publicat revista The Arminian) o mișcare pro-calvinism s-a format la Oxford, din care au făcut parte mai mulți dintre Creștinii/Frații.  Darby însuși a scris un tractat anonim împotriva profesorului de dogmatică de la Oxford pentru a susține calvinismul iar în Elveția Darby a câștigat teren la început tocmai prin apărarea calvinismului împotriva metodismului care începuse să prindă teren în țara lui Calvin.  În această privința, luarea unei poziții moderate de către Creștinii din Romania este într-adevăr remarcabilă.

Ecleziologia (doctrina despre biserică) ar necesita cea mai multă discuție pentru aceasta este marca distinctivă a mișcării.  Cel puțin la origine, mișcarea a refuzat orice concept de membralitate, orice tip de conducere organizată și orice organizare formală supra-bisericească, orice tip de slujire plătită în biserică, etc.. Moștenind in influența Elvețiană (mai mult decât cea engleză/irlandeză), Creștinii din Romania – cel puțin așa cum îi prezintă autorul, nu manifestă acest tip de radicalism.  Mai degrabă este propus un model de organizare bisericească pe care autorul îl numește „congregaționalism teocratic.”  Acesta este reprezentat printr-o serie de cercuri concentrice cu Hristos în mijloc, o pluralitate de prezbiteri constituind cercul următor, urmat de un cerc al lucrătorilor, și în fine, diferitele slujbe (înfăptuite de toți membrii bisericii?).  Cred că orice model, inclusiv cel propus, prezintă potențialul ierarhizării (de ce n-ar fi toți lucrătorii tot atât de aproape de Hristos?).  De asemenea, nu cred că tipul de autonomie a bisericii propus poate exprima unitatea trupului lui Hristos.  Oricum, acestea sunt aspecte mult prea complexe pentru o discuție mai elaborată aici.

În sfârșit, privind escatologia (doctrina despre lucrurile de pe urmă), poziția Creștinilor este premilenistă (Isus va veni înainte de împărăția mesianică milenară, pentru a o stabili) și pretribulaționistă (Biserica va fi răpită în mod secret înainte de o perioadă de necaz deosebit pe pământ de șapte ani, numit tribulaționism).   Nu este surprinzător, întrucât Darby a fost în mare măsură principalul promotor al acestor vederi.  Mai surprinzător este faptul că nu pune un accent deosebit pe dispensaționalismul de tip darbyst.  Nici nu este această poziție unică în Romania, întrucât se găsește și la penticostali, ambele tradiții fiind inspirate de aceeași școală profetică a sec. xix din Irlanda.  Pe drept cuvânt, în acest domeniu poziția autorului este cel mai puțin dogmatică.

După părerea mea, numărul de doctrine pe care autorul încearcă să le discute este mult prea extins pentru proiect și nu se aliniază tocmai bine cu titlul anunțat.  Cartea nu prezintă atât de mult identitatea Creștinilor (ce îi distinge și îi face unici) cât poziția lor privind un număr de doctrine în discuție între evanghelici în general.  Între acestea numai ecleziologia prezintă anumite aspecte specifice doar Creștinilor, spre deosebire de alți evanghelici.  Pozițiile privind celelalte doctrine nu constituie mărci definitorii pentru Creștinii după Evanghelie.  Deși lectura este cam grea pentru nespecialiști sau persoane neobișnuite cu stilul minuțios al unei teze de doctorat, lucrarea este mult așteptată și bine venită.  Fără îndoială, fiecare păstor și lucrător evanghelic ar trebui să o citească.  Cât și unii care îi „sectarizează” pe Creștini din start, fără să știe despre ce vorbesc :).

13 Comments

  1. Cristian Pascu

    Sunt creștinii care se ascund “după Evanghelie” pe principiul că e clară și se explică singură, și ei doar expun ce se înțelege limpede din Evanghelie. Spre deosebire de ceilalți care “se lasă pe mâna popilor”, și care au căzut în pâgânism.

    Părerea mea.

    Reply
    1. Eugen

      Cristi, eu mi-am propus să prezint o carte nu să dau un răspuns pe scurtătură la întrebarea din titlul ei. Răspunsuri pe scurtătură se pot da în ambele direcții.

      Că ai adus vorba, la origine au avut destui inițiatori care au provenit dintre popi sau au fost pe cale de a deveni popi și s-au mirat de ce au dat… Or fi văzut ei ceva :). Și apoi, dacă suntem sinceri, toate bisericile care au dat mâna cu statu’, imperiu’, puterea, au fost și persecutoare pe ici pe colo. De la primii creștini legalizati în Imperiul Roman, care au persecutat pe păgâni și le-au luat templele, până în zilele noastre. Și asta-i parte din isotria noastră, trebuie să o recunoaștem și să ne pocăim, nu?

      În rest, cred că atât proiectul original în sine cât și hermeneutica adoptată au nevoie de corecturi. Posibil ca cei mai multi cititori să nu știe detalii, cum nici eu nu am știut până acum câteva luni, când am citit un pic mai mult despre ei. Probabil este mai util să discutăm chestiuni de substanță decât să trecem cu tăvălugul. Altfel ne putem supăra toți pe ei că la origine și ei s-au supărat pe noi toți. Pe voi că sunteți păgânizați, pe noi că suntem sectari :). Dar lucrurile s-au mai temperat, cred, cel puțin în privința celor din Romania, care nu provin din latura mai radical a mișcării.

      Reply
      1. Cristian Pascu

        Treaba asta nu o înțeleg nici la tine, nici la Dyo, nici la alții. Eu vă ciupesc de hermeneutică, de ce credeți, voi îmi arătați spre ce au făcut sau fac credincioșii din tabărea mea. Doxia și praxia sunt două lucruri diferite. Legate, dar nu determinate reciproc. Nu poți trage concluzii cu privire la adevărul de credință din faptele oamenilor. “După roadele lor îi veți cunoaște”, adică inima lor, adică curăția sufletului.

        Nu are nicio semnificație că popii au trecut dintr-o curte în alta. Am ascultat odată o astfel de mărturie a unui popă care a trecut la baptiști. Un singur lucru de natură teologică nu a spus în mărturia lui. Ceea ce mă face să cred că preoția lui nu avea fundamente teologice. El nu știa de ce era pus să fie preot. Cum a fost și cazul lui Tudor Popescu. M-a șocat acest lucru în biografia lui. S-a făcut preot pentru bani, necredincios fiind. Și când a venit la credință, în loc să aprofundeze credința în care era preot, a început să facă lucrurile de capul lui. Firește, cu influențe din partea lui Cornilescu, care și el era diacon ortodox influențat de spiritul protestant vestic.

        Lucrurile nu s-au temperat deloc, și nici nu or să se tempereze. Primează această acuzație “ortodocșii aruncă peturi pe jos”, “ortodocșii nu citesc Biblia”, etc. Ortodoxia este judecată de oameni care studiază scriptura dar care nu au petrecut 5 minute într-o biserică ortodoxă ca să asculte în ce măsură liturgica ortodoxă este fundamentată pe Scriptură. Consideră a priori că liturgica ortodoxă este vorbărie goală și păgână. Fiindcă, nu-i așa, “scrie în Biblie” că trebuie să faci X și Y.

        Eu nu am vrut să dau un răspuns de scurtătură, ci să arăt care este rădăcina a tot ce este construit în lumea evanghelică. Și rădăcina aceasta este, răzvrătirea împotriva autorității hermeneutice a Bisericii. Rădăcina este un “eu știu cel puțin la fel de bine, dacă nu mai bine”.

        Reply
        1. Eugen

          Una din caracteristicile fundamentale ale evanghelicilor este conexiunea strânsă dintre doctrină și trăire. Nu că ar reuși întotdeauna, dar este un instinct fundamental. De aia găsești la cei mai mulți dintre ei reacția față de ceea cei ei au numit „doctrină moartă.” Adică ce zice și ce face popa merg mână în mână. În ultimă instanță, ei s-au distanțat de bisericile istorice în primul rând din cauza a ce s-a făcut, iar formularea doctrinală a fost dezbătută în măsura în care au crezut că nu „bate” cu trăirea. Învățătura fundamentală despre Dumnezeu este aceeași la toți.

          Să clarific poziția privind hermeneutica, pentru că noi nu respingem „hermeneutica bisericii” (cel mult, parte din cea a Bisericii Ortodoxe). Iată cum văd eu:

          Ortodocșii: Evident, a existat o evoluție a doctrinei și a cultului după biserica NT, mai ales că are loc și o tranziție culturală, de la contextul cu precădere iudaic în care a trăit Hristos și din care au provenit apostolii, la contextul larg, mediteranean și în ultimă instanță imperial, după legalizarea creștinismului. Acesta a fost cu precădere influențat de gândirea greacă. În acest context Părinții bisericii au făcut o sinteză culturalizată a credinței (doctrinal, liturgic, etc.) pe care voi, ortodocșii, o păstrați ca normativă. Evident, este o distanță între NT și sinteza părinților, precum și între Părinți și noi.

          Creștinii după Evanghelie: Unul din principiile fundamentale ale Mișcării Fraților a fost să se întoarcă la practica NT (să imite biserica NT). Într-adevăr, tendința lor este să elimine tot ce intervine între NT și biserica lor ca fiind corupt. Proiectul este nerealizabil în toate dimensiunile lui și nu consideră ce este pozitiv în experiența Bisericii. Nici ei nu-l duc până la capăt și nici nu cred că vor. De exemplu, și ei sunt trinitarieni și asta tot de la Părinți li se trage.

          Părerea mea (probabil destul de reprezentativă pt. baptiști): Ceea ce este normativ ne este dat în Hristos, așa cum ne este Hristos dat în mărturia cu totul demnă de încredere de către martorii de prima calitate, în Scripturi. Sinteza Părinților are valoare extraordinară pentru că întrupează normativul scriptural într-un nou context. Dar, nu tot ce au făcut părinții este normativ (după cum și în Scripturi trebuie să distingem ce este normativ și ce este circumstanțial) și dacă vedem o tensiune între Scripturi și Părinți, dăm prioritate Scripturii. Specific despre liturghie, și noi și voi practicăm cele patru mișcări liturgice scripturale (a luat, a mulțumit, a frânt, a dat), dar heruvicul, antifoanele, axioanele, anafora, discul și numărul de bucățele de pâine pe el, etc., etc., nu sunt normative. Mai mult, ne temem că ele au devenit atât de stufoase încât cel ce se împărtășește nu mai vede pădurea de copaci. Atât iconoclasmul cât și iconodulismul total sunt deficiente. Mă tem că Creștinii sunt un exemplu de iconoclasm radical, ortodocșii unul de iconodulism radical, dar mă mai gândesc la chestia asta.

          Reply
          1. Cristian Pascu

            Eugen, raționamentul tău este circular și fără ieșire.

            Unde vezi o tensiune între Scriptură și Părinți, vezi de fapt o tensiune între ce înțelegi tu din Părinți și ce înțelegi tu din Scriptură. Tu ești cel care interpretează și face judecăți de valoare: asta e important, asta este secundar, asta este greșit.

            Atunci când alegi Scriptura, alegi interpretarea ta sau a cuiva în care ai încredere.

            Justificarea pentru o interpretare corectă a Scripturii, teologică-liturgică-ascetică, nu poate fi găsită în Scriptură. De la Gödel citire.

          2. Eugen

            Deloc. Nu este circular ci deschis, așa cum este și progresul doctrinei. Cred că discuția noastră este circulară pentru că nu-mi auzi raționamentul. Nici nu văd doar eu o tensiune, că atunci aș lătra singur în pustiu – sunt vre-o 800 milioane de protestanți în lume, care cu respect pentru Părinți, n-au făcut normă din formele liturgice ale lor. Or fi contând și ei cu ceva.

            Dar să acceptăm că nu este nici o tensiune între Părinți și Scriptură (când zicem „Părinți” ei de fapt nu sunt un monolit). Ce nu vrei să consideri tu este că mesajul părinților este contextualizat cultural. Tocmai de aceea Adevărul nu ni se dă ca un set doctrinar (deși nu fără doctrină) ci este o Persoană care a trăit în mod concret, în timp și spațiu, în urma întrupării. Tot astfel, formele liturgice atașate sâmburelui Scriptural sunt condiționate cultural-contextual. Eu nu am spus că sunt rele. Am spus că nu sunt normative și biserica are libertatea unei flexibilități relevante atâta timp cât structura scripturală este la loc. Și de asemenea că supra-elaborarea și standardizarea lor riscă să ducă la pierderea sâmburelui scriptural dacă acestea devin normative. Și când se întâmplă aceasta, atunci ele pot deveni rele.

            Tot așa pot spune și eu că tu nu vezi nici o tensiune între ce înțelegi tu din Scriptură și ce înțelegi tu în Părinți. Și uite așa, circulara, mamă.

            Nu sunt familiar cu Gödel, nu sunt sigur că înțeleg la ce te referi în ultimul paragraf, dar eu nu pledez pentru radicalism sau minimalism teologic – liturgic – ascetic în citirea și trăirea Scripturii. În virtutea actului originar al creației și a darurilor Duhului date omului, teologia, arta, liturghia sunt daruri pe care dacă le omorâm ciopârțim frumusețea creației lui Dumnezeu. Eu pledez pentru frumusețea, diversitatea și actualitatea lor. Dacă ai mai citit blogul meu pe ici pe acolo poate ai observat că în privința aceasta mă străduiesc să fiu critic și către ai mei.

          3. Cristian Pascu

            Gödel a demonstrat că un set de propoziții conține axiome care nu sunt demonstrate. Deci care sunt acceptate prin credință.

            N milioane ortodocși, M milioane catolici, R milioane protestanți. Nu contează nici N, nici M, nici R.

            Ce este normativ, ce nu, elaborat, simplificat, minimalism, radical, supra-orice, sunt judecăți pentru care se cere discernământ teologic.

            Nimeni nu poate arăta despre sine că are discernământ. Mai ales contra Părinților. Sau că alege de la ei ce este normativ sau nu.

      2. Cristian Pascu

        Și da, nu accept că mesajul părinților este contextualizat cultural. Vasile cel Mare, secolul IV, Ioan Damaschin, secolul VIII, Grigorie Palama, secolul XIV, toți vorbesc aceiași limbă. Și în secoul XX, părinții care mărturisesc ce au mărturisit aceia, aceleași lucruri spun. Contra catolicismului, contra protestantismului.

        Și dacă ortodoxia este contra acestora, acestea sunt contra ortodoxiei. Nu există loc de “toți spunem cam aceleași lucruri, ce este diferit este secundar”.

        Dacă Adevărul este persoană, atunci fiindcă noi mărturisim adevăruri diferite, Hristosul nostru nu este Hristosul vostru. Unul dintre ei este adevărat, restul sunt mincinoși. Așa cum chiar El a spus că o se întâmple, or să se arate mulți Hristoși mincinoși și vor amăgi pe mulți. Milioane, iată.

        Nu prea înțeleg cum vine asta, să spună cineva despre noi, cei din ortodoxie, ce este important și ce nu, ce este normativ și ce nu, ce este structural scripturistic, și ce este adăugat. Adică, cum ar veni, cineva din exterior ne înțelege mai bine decât ne înțelegem noi pe noi înșine.

        Adică noi ținem 40 zile de post înainte de paști când am putea să nu ținem. Și înainte de crăciun la fel. Și cântăm toate cântările alea când am putea să cântăm mai puține. Că doar sunt cutume culturale. Nu contează așa mult. Și ne spovedim la preot, când am putea doar să spunem în gând. Și toate celelalte. O mulțime de lucruri facem fără ca să avem discernământul și capacitatea de a înțelege teologic că toate astea nu contează așa mult.

        Îți dai seama cum se percep astfel de afirmații? Nu sunt că sunt ofensatorii, dar spun că sunt atât de seriose că au nevoie de o fundamentare serioasă. Nu doar un relativism istoric-cultural.

        Cred că aud destul de bine raționamentul tău, dar nu sunt de accord cu el. 🙂

        Reply
        1. Eugen

          Cristi, dragule, nu te supăra pe mine că n-am avut intenții rele :). Doamne ferește să facem noi reguli pentru ortodoxie! Patruzeci de zile înainte paste ai zis? Foarte bine! Fii binecuvântat și tine-le cu credincioșie! Dumnezeu te va răsplăti. Numai, dacă se poate, nu ne judecați nici voi pe noi, care ținem 39 sau 41, sau niciuna. Că zice Scriptura:

          Unul socoteşte o zi mai pe sus decît alta; pentru altul, toate zilele sînt la fel. Fiecare să fie deplin încredinţat în mintea lui. (Rom 14:5 CNS).

          Poate contează și mintea fiecăruia un pic. Că altfel cum vom da socoteală fiecare pentru noi înșine?

          Reply
          1. Cristian Pascu

            Nu m-am supărat, fiindcă nu e cazul.

            Problema este dacă ceva e normativ sau. Tu spui că nu, în baza interpretării Scripturii (vezi citatul de mai sus, despre care eu cred că nu are legătură cu postul prepascal, ci, probabil cu ziua Sâmbetei), eu spun că da, în baza interpretării Părinților.

            So, we agree to disagree. 🙂

  2. Bogdan Emanuel Răduţ

    Aveţi cartea lui Paul Perret, citată mai sus? Unde o găsesc şi eu? Mulţumesc!

    Reply
    1. Eugen

      Am luat-o împrumut prin biblioteca de la noi, cred de la Harvard. Nu o am în biblioteca mea.

      Reply
  3. Pingback: Notiță biografică: Edmund Hamer Broadbent | Persona

Leave a Reply to Cristian Pascu Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.