Chibzuieli

Biblia și Duhul Sfânt în teologia baptistă

După E.Y. Mullins, trei caracteristici ale Scripturilor VT și NT caracterizează poziția baptistă față de acestea: suficiența, certitudinea și autoritatea lor. Toate aceste derivă din faptul că Dumnezeu a inspirat scrierea acestora prin Duhul Sfânt. Fără a discuta diferite teorii ale inspirației, în mărturisirea de credință Mullins doar afirmă că Dumnezeu „s-a aplecat” asupra ființelor umane, adaptându-și vorbirea capacității lor de înțelegere, pentru a transmite mesajul Scripturilor. Imaginea folosită pare să fie din Calvin (Institutes 1.13.1), care spune că în a se revela nouă, Dumnezeu se apleacă și gângurește către noi asemeni unei doici sau mame care se apleacă și gângurește cu bebelușul pe care îl îngrijește.

Unii istorici scot în evidență că un aspect care probabil merită mai multă importanță în studierea originii baptiștilor este faptul că aceasta coincide cu disponibilitatea Bibliei pe scară tot mai largă în Mare Britanie. Baptiștii își trag originea din grupurile care s-au separat din Biserica Angliei în sec. xvii în urma percepției că aceasta nu poate fi purificată și adusă la normele biblice. Ori, trebuie considerat că deja până la această dată avem:

  • Biblia tradusă în engleză de John Wiclyffe -1382
  • Noul testament al lui John Tyndale – 1525
  • Biblia tradusă de Miles Coverdale – 1535, aprobată de Henry viii să fie folosită în serviciile bisericii Anglicane as „The Great English Bible” – 1539
  • Versiunea King James – 1611, acesta este timpul începuturilor baptiste

Baptiștii s-au format printr-un proces de căutare a unei spiritualități și practici bisericești care să corespundă Scripturilor. Așa se face că de la bun început, cele mai multe mărturisiri de credință baptiste conțin un articol despre Scripturi, unele chiar la început, ca la Mullins, iar articolele de credință sunt susținute cu texte din Biblie. Tot pe baza Scripturilor au judecat practicile Bisericii, și chiar definirea practicilor caracteristice lor a avut loc printr-un proces de căutare (cu unele rateuri, trebuie să spunem). De exemplu, chiar în privința botezului, mai întâi numeroase grupuri au ajuns la convingerea că botezul trebuie practicat ca un act al credinței (deci botezul persoanelor mature), dar ani de zile după aceasta au continuat să boteze prin stropire, cum era practica generală în contextul lor, și doar ulterior, prin studiul Scripturilor, au concluzionat că botezul trebuie practicat prin scufundare pentru că actul în sine simbolizează și/sau reprezintă vizual realitatea spirituală (cf. Coloseni 2:12 afundarea în apă reprezintă îngroparea împreună cu Hristos și ridicarea din apă învierea împreună cu El la o viață nouă).

Astfel, Scripturile au fost puse deasupra Magisteriului (structurii ecleziale), și a (T)tradiției. De remarcat că pe această bază, baptiștii s-au opus pe de o parte tiparului de închinare pre-determinat, definit în cartea liturgică a bisericii oficiale (Anglicane), promovând închinarea și rugăciunea spontană, dar și extremei quakerilor care pe la mijlocul sec. xvii căutau să câștige influența majoră în Londra, punând Scriptura de-o parte, în favoarea căutării iluminării interioare a spiritului. Astfel, o caracteristică a formulărilor teologice celor mai reușite ale baptiștilor este efortul de a sincroniza mărturia exterioară a Scripturilor cu cea interioară a Duhului despre acestea, opunându-se atât raționalismului care se bazează în întregime pe litera textului, cât și mișcărilor care se bazează preponderent pe „lumina interioară” (quakeri în trecut, unele mișcări carismatice mai recent). În stilul său de a face teologie, aducând la lumină rolul experienței spirituale în formularea teologică, Mullins se înscrie în această tradiție a echilibrului Cuvânt-Spirit în teologie. De remarcat că în teologie baptistă contemporană Stanley Grenz, de exemplu, în sistematica sa (Theology for the Community of God, Eerdmans & Regent College Publishing, 2000, pp. 379-403), face doctrina despre Sfânta Scriptură parte a doctrinei despre Duhul Sfânt, sub titlul The Spirit and the Scriptures.

În înțelegere baptistă, deci (și în general, evanghelică), când Părinții Bisericii au identificat Canonul biblic, ei nu au conferit autoritate Scripturilor, ci ei simplu au recunoscut autoritatea intrinsecă a acestor scrieri. Ideea însăși de canon, de diferențiere calitativă și funcțională a celor 66 de cărți față de toate celelalte scrieri ale Bisericii aparține Părinților Bisericii (Vezi de exemplu Atanasie, Scrisoarea xxxix, la anul 367). Aceasta desigur, nu face scrierile și tradiția liturgică și spirituală a Părinților inutilă sau invalidă, dar îi neagă caracterul normativ. Pentru baptiști, Tradiția Părinților constituie o întrupare în timp și spațiu, în condiții istorice, culturale și sociale concrete a principiilor lui Hristos, așa cum l-au primit și înțeles ei, fie în scris, fie prin învățătură orală, fie prin practica istorică a bisericii. Dar, odată canonul definit, ceea ce avem în Scripturi este normativ și suficient, ceea ce avem de la Părinți după secole de la scrierile NT este experiența folositoare a Bisericii. Ceea ce avem în Scripturi, pentru că se centrează cu totul în Hristos (după Mullins, Hristos este cheia Scripturilor), este sămânța vie, germinativă. Ceea ce avem în Părinți după trei-patru secole este planta care a crescut din sămânță. Ceea ce trebuie să avem astăzi este o întrupare în condiții istorice sociale și culturale specifice nouă a acelorași principii eterne a lui Hristos, o nouă plantă din aceeași sămânță vie, cu aceeași putere germinativă ca acum două milenii.

Desigur, există continuitate între tradiția Părinților și expresia contemporană a credinței, dar aceasta nu se asigură liniar, prin păstrarea formelor create de Părinți, ci genetic, prin faptul că manifestarea credinței derivă din același Hristos prezentat în Scripturi și viu prin Duhul în viața Bisericii. Continuitatea de asemenea este asigurată prin continuitatea naturii umane, a societății umane, și a înțelegerii lumii, care deși a evoluat, nu s-a schimbat cu totul. Dar păstrarea formelor nu garantează nici nu creează (ex opere operato) realitatea spirituală care trebuie să fie de nedespărțit în spatele lor.

După Mullins, Hristos prezentat în Scripturi este normativ, experiența Bisericii de-a lungul secolelor este experiență folositoare, fără care ar trebui să re-inventăm roata în fiecare generație. Scripturile, deci, prin faptul că îl prezintă pe Hristos, sunt normative, dar efectul lor nu este de natură mecanică, statutară, ci de natură dinamică, spirituală. În cuvintele lui Mullins (Religia Creștină, p. 41):

Biblia este fără îndoială sursa noastră scrisă supremă și autoritativă a revelației lui Dumnezeu care duce la mântuire. Dar mântuirea nu este condiționată de credința într-o carte sau de acceptarea ei. Cunoașterea lui Dumnezeu la care mă refer aici nu derivă simplu din citirea paginilor Bibliei, sau dintr-o interpretare rigid-științifică a învățăturilor ei. Revelația de sine a lui Dumnezeu către noi vine prin acțiunea directă a Lui asupra duhului nostru. El vine la noi ca har răscumpărător. Astfel, în noi ia loc o tranzacție spirituală. Noi suntem născuți din nou (regenerați) de puterea lui, și ridicați pe un nou nivel moral și spiritual. Numai atunci dobândim noi o nouă apreciere față de Biblie. Astfel, Dumnezeu devine autoritatea noastră supremă, iar Biblia este recunoscută ca relatarea scrisă, autoritativă, a revelației Lui supreme (n. tr. original: the authoritative record of his supreme revelation).

Și din nou, accentuând și faptul că Scripturile nu se citesc punând versete împreună ca un puzzle, în formularea dogmatică, ci se citesc în lumina teologiei biblice ca întreg și a interpretării lor istorice de către poporul lui Dumnezeu (Religia Creștină p. 30):

Scriptura Noului Testament a fost produsă pentru a prezenta semnificația revelației în Hristos și mântuirea adusă de el. Autoritatea ei nu se datorează decretelor conciliilor bisericii primare. Puterea și importanța ei fundamentală pentru creștini nu se bazează pe autoritate externă, ci se datorează conținutului ei divin, evident de la sine. Ea este pentru noi Cartea Vieții, pentru că ne descoperă sursele vieții spirituale și cauzele mărețe istorice și divine care au produs-o. Datorită acestui fapt, ea este înțeleasă cel mai bine de cei în care această viață a devenit realitate. Să remarcăm de asemenea că în folosirea Scripturii pentru stabilirea adevărului doctrinelor, urmărim metoda teologiei biblice. Când ne permite spațiul, trasăm învățătura Scripturii în evoluția ei istorică. Aceasta nu este posibil sau necesar întotdeauna, dar o vom face în trasarea doctrinelor celor mai fundamentale. Aceasta metodă este avantajoasă față de selecția de texte demonstrative (n. tr. proof-texts) la voia întâmplării din stadiile timpurii sau de mai târziu a revelației Vechiului și Noului Testament. Această metodă ajută să discernem procesul de călăuzire divină prin care Dumnezeu a făcut adevărul cunoscut poporului său (n. tr. – referință la caracterul progresiv al revelației).

Ideea că la baptiști fiecare interpretează Scriptura de capul lui este un fel de caricatură. La baptiști, ne angajăm cu toții în procesul interpretativ. De aceea predicăm și avem școli duminicale. Dar la baptiști, este adevărat, până la urmă fiecare credincios stă sub autoritatea lui Dumnezeu prin Scripturi, și atunci când în conștiința noastră considerăm că Dumnezeu ne confruntă cu adevărul Său, da, vom chestiona inclusiv magisteriul. În aceasta constă puterea bisericii reformate (r mic) de a se reforma continuu (ecclesia reformata semper reformada).  Aceasta pentru că unitatea Trupului lui Hristos este dată în primul rând de ceea ce Mullins numește „monarhia absolută a lui Hristos” căreia i se supune fiecare mădular, inclusiv liderii Bisericii.  Ori altfel spus, Hristos este Capul Bisericii și autoritatea lui se răsfrânge în mod direct asupra fiecărui mădular, făcând tot Trupul să lucreze în armonie.  Nu că am fi întotdeauna în idealul lui Hristos prin Duhul, dar cel puțin, aceasta este viziunea.

5 Comments

  1. Cristian Pascu

    “Ceea ce trebuie să avem astăzi este o întrupare în condiții istorice sociale și culturale specifice nouă a acelorași principii eterne a lui Hristos, o nouă plantă din aceeași sămânță vie, cu aceeași putere germinativă ca acum două milenii.”

    Si Dyo spune ceva similar. Dar aici ma pierdeti. Trebuie demonstrat si explicat cu exemple si argumente concrete in ce fel Traditia Sfintilor Parinti nu mai este potrivita, sa spunem, societatii post-renascentiste, sau moderne, sau post-moderne. Care a fost schimbarea antropologica ce a facut necesara o schimbare de teologie.

    Reply
    1. Eugen

      Este 6 am la noi când încep scriu; voi, pentru că vă grăbiți să îmbătrâniți cu zece ore mai repede, sunteți mai aproape de 2012 – La mulți ani!

      Voi da un exemplu din tradiția baptistă, pentru că după patru sute de ani (la români după o sută) am avut și noi timpul să osificăm o anumită tradiție :). Tipic, la baptiștii români, slujba de duminica dimineața începe la 9 am cu o oră de rugăciune.

      Când s-au separat grupuri de credincioși de biserica Anglicană, prin sec. xvii, una din reacții la slujba anglicană a fost să respingă cu totul o formă liturgică pre-definită și fiecare credincios să se roage în mod spontan, „din inimă.” Reacția a luat forme extreme uneori, până acolo încât unii au căutat să interzică orice literatură scrisă în public, inclusiv Biblia! Au intervenit alte întrebări. Pot cânta în biserică sau nu? Dacă pot cânta și se roagă în public, pot cânta și femeile și face ceva în public sau nu? (În Țara Galilor au fost și femei care au început să predice). În unele locuri, au introdus doar o cântare după cină (Euharistie), la sfârșit, ca cei ce nu sunt de acord cu cântatul în biserică să poată pleca de la act :).

      Practica (motivată teologic) de bază care s-a încetățenit la noi este că atunci când ne adunăm împreună, toți credincioșii vin și se roagă unul câte unul, în comun. Sigur, în începuturile lor, când se adunau în grupuri mai mici prin case, aceasta era practicabil. Pe măsură ce bisericile au devenit oficializate, instituționalizate, și mai mari numeric, practica a evoluat în ceea ce la noi a devenit ora de rugăciune. Uită-te la discuția aceasta ca să îți dai seama cu ce ne confruntăm. Cum faci „oră de rugăciune” într-o biserică de 1000 de membri?

      În general, pentru că baptiștii/evanghelicii merg la Biblie, ei încearcă să implementeze în trăirea bisericii aceleași practici ca în Fapte 2:42 (învățătura apostolilor, legătura frățească, frângerea pâinii, rugăciuni). Fără îndoială, practica liturgică a Părinților, extrem de elaborată, exprimă aceste lucruri. Dar tot așa o face și practica baptiștilor, cu simplitatea și variațiunile de la biserică la biserică. Păstrând miezul biblic, noi nu credem că tiparul elaborat lucrat de Părinți este normativ. Ba chiar, credem că în anumite condiții, impunerea tiparului ca esențial poate deveni un detriment. Pe de altă parte, fără liturgiști competenți, care să conducă închinarea într-un fel care să-i imprime caracterul de închinare comună (din greacă, liturghie = lucrarea poporului), ceea ce se petrece în biserică riscă uneori să ia aspect de „show.”

      Ar fi multe de spus, dar cred că îți dai seama în ce direcție merg. O biserică vie nu poate fi nici osificată conservativ în anumite forme dar nici liberală în definirea formelor atât de mult încât să denatureze un anumit miez. Pentru noi, acest miez este destul de restrâns și simplu, definit în Scripturi. Pentru bisericile istorice, acest miez tinde să fie elaborat, definit în practica liturgică a Părinților. Nu este vorba despre Tradiția Părinților ca fiind nepotrivită ca atare, ci despre faptul că noi trăim în sec. xxi, ei au trăit în sec. iv-v. În biserica noastră, de exemplu, exprimăm continuitatea cu Părinții uneori recitând Crezul în comun, alte ori, în dialog cu cel ce conduce liturghia, alte ori îl cântăm (și uneori și batem din palme de bucurie la încheierea cântării! Sau mai rău, în timpul cântării folosim tobe :)). Dar nu practicăm tiparul liturgic exact, elaborat de ei.

      Reply
  2. Adrian Popa

    Așadar, prin ce se deosebește doctrina scripturilor la baptiști (după Mullins) presupunând bineînțeles că există una uniform împărtășită de baptiști cam de pe la origini și până în prezent, de doctrina scripturilor în Reformă sau Anglicanism? Și dincolo de sloganul anti-Magisterial, ce face sau ce a făcut interpretarea scripturilor de către baptiști (după Mullins) distinctă sau cel puțin necesar-diferită de celelalte? A propos, nu e ironic că nici-o-liturghie la baptiști este în sine tot o liturghie?

    La Mulți Ani și vouă!

    Reply
    1. Eugen

      Bineînțeles că nu există o uniformitate la baptiști și că toți evanghelicii se încadrează în aceeași tradiție în privința doctrinei Scripturilor. Dar Mullins nu a fost fericit deloc cu „literalismul” în citirea scripturilor de tip fundamentalist. Postul meu a scos în evidență mai mult contrastul cu bisericile istorice pentru că acesta este contextul românesc. Există un fel de stereotipizare a baptiștilor în acest context ca și cum ei ar fi total inconștienți de evoluția istorică a interpretării și a doctrinei.

      Nu știu la ce „slogan” te referi.

      Desigur că și la baptiști este liturghie. Nu este una pre-stabilită în sec. V (ci stabilită mai nou:)), și fiecare biserică are libertatea să-și strucureze slujba cum găsește cu cale. Nu întotdeauna și inspirația și înțelepciunea.

      Reply
  3. Pingback: Biblia și Duhul Sfânt în teologia baptistă | Pivnița cu teologicale

Leave a Reply to Eugen Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.