Galaadiţii au pus mâna pe vadurile Iordanului dinspre Efraim. Şi când unul din fugarii lui Efraim, zicea: ,,Lasă-mă să trec!” bărbaţii Galaadului îl întrebau: ,,Eşti Efraimit?” Dacă răspundea: ,,Nu,” atunci îi ziceau: ,,Ei bine, zi Şibolet.” Şi el zicea: ,,Sibolet,” căci nu putea să-l spună bine. Atunci bărbaţii Galaadului îl apucau, şi-l junghiau lângă vadurile Iordanului. Astfel au pierit în vremea aceea patruzeci şi două de mii de bărbaţi din Efraim. (Judecători 12:5-6 CNS)
Era prin 1993. Mă apropiam de încheierea programului Master of Divinity la Fuller și cu toată familia eram cam neliniștiți, încercând să discernem care este pasul următor. Viza de student în SUA expira la terminarea studiilor, și de cum am călcat pe pământ american decisesem că nu vom călca legea nici stând ilegal în America, peste durata vizei, nici lucrând vre-odată ilegal, fără permis de lucru. Acum, că nu eram sigur ce urmează, un păstor român binevoitor s-a oferit să mă ordineze ca să cerem viză de religios worker, și astfel să pot rămâne în SUA. Nu cred că biserica fusese consultată, dar mi se părea evident că nu avea nevoie de un al doilea păstor. Am apreciat faptul că dintre toți păstorii români pe care îi cunoșteam, el, poate printre cei mai puțin însemnați, s-a interesat de noi și cu bunăvoință a propus tot ce credea că poate face pentru noi.
În același timp, un gol mi s-a pus în stomac… Oare nu Îl înșelam pe Dumnezeu făcând așa ceva? Un fel de a te face frate cu dracu, până treci puntea? Și dacă biserica nu avea nevoie de al doilea păstor, nu era și ilegal? Aveam impresia că dacă fac așa ceva, Dumnezeu se spală pe mâini de noi, își ia mâna de peste noi și suntem în treaba noastră. În plus, eram prea fragili să ne încredem în oameni mai mult decât în Dumnezeu, așa că am spus politicos „nu, mulțumesc frumos, dar nu.” Totuși, ne era teamă de viitor. Spre deosebire de zeci de alți români, despre care am aflat ulterior că au plecat la studii cu de burse și susținere prin diferite organizații, în discuții cu păstori din Romania despre potențiale activități când vor termina școala, eu nu aveam nici un astfel de aranjament sau înțelegere. Lone rider! Care va fi pasul următor?
Am încercat atunci ceva ce mi se părea normal. Poate găsim o organizație care lucrează în Romania, sau măcar în Europa. Și ce să vezi! Într-o revistă creștină am găsit o reclamă a unei organizații care lucra în Europa, în Romania! Căutau absolvenți de seminar cu Master sau/și PhD pentru Romania! Am fost absolut sigur că asta era calea lui Dumnezeu pentru noi. Dându-mi seama că această organizație avea nevoie să referințe, ca să știe cine suntem, am discutat imediat cu păstorul (mergeam la o biserică americană) și păstorul a avut ideea să merg la el la birou într-o zi peste săptămână, să sunăm și să discutăm în liniște cu cineva de la organizația respectivă, pentru că el cunoștea pe cineva acolo. Zis și făcut!
În ziua hotărâtă m-am prezentat la biroul păstorului și acesta a luat telefonul să sune. Dintr-o dată, cum suna telefonul, fără să zică nimic, a pus telefonul pe speakerphone! Persoana de la capătul celălalt nu știa că de fapt eu ascultam la conversație. Și astfel, am aflat adevărul. Ca între prieteni, reprezentantul organizației respective i-a spus pe șleau. Pentru că eram român, nu vor coopera cu mine. Ei voiau să trimită în Romania numai americani get beget. Deci, nu aveam nici o șansă. Și asta după ce tocmai învățasem la școală, la un curs de misiune, că cel mai în vogă lucru în materie de misiune în USA la ora respectivă era „to empower the locals!” Măcar dacă povestea s-ar fi terminat acolo! Pentru mine, povestea asta s-a terminat doar după aproape un an.
A trecut un timp, și într-o bună zi sunt căutat la telefon o familie din Chicago care se mutase în Pasadena pentru câteva luni. Americani, familie tânără cu copii. Organizația misionară cu care lucrau îi mutase în „sat” la noi pentru a se pregăti timp de câteva luni (cred că au făcut ceva pregătire la US Center for World Missions care este în Pasadena), și voiau să întâlnească români, să învețe limba și cultura. Am întrebat cu ce organizație erau… N-a fost greu de ghicit, a fost mai greu de înghițit. Era organizația pe care o contactasem mai înainte să lucrăm cu ei în Romania. N-am înțeles niciodată de ce este de preferat pentru o organizație americană să pregătească și să întrețină o familie întreagă de americani care trebuie să învețe limba, cultura, etc., decât să fi lucrat cu cineva (pe tărâțe) care știe limba și cultura, și are calificarea pe care o căutau. Oricum, mi-am dat seama că dacă este să ne întoarcem în Romania, va fi pe calea pe care am și venit, de noi înșine. Cam asta era starea de spirit când a căzut o altă bombă. Într-o bună zi, sună telefonul, și la capătul celălalt de fir… Iosif Țon.
Am avut întotdeauna o admirație deosebită pentru Iosif Țon. Ceea ce a făcut în Romania, pe vremea când pentru noi, generația în formare de atunci exista un gol spiritual extraordinar, a însemnat nespus de mult. Indiferent de ce se spune acum, colaborări sau ne-colaborări cu securitatea, alunecarea pe panta carismatică, etc., adusese o gură de aer proaspăt pentru generația noastră! Ba chiar odată, poate prin anii 81-83, nu îmi amintesc exact când, l-am vizitat acasă, la Oradea. Eram tânăr, în căutare de călăuzire spirituală, și mi-a dat sfaturi foarte bune! Nu îmi amintesc detaliile, dar ce îmi amintesc până în ziua de azi este că m-a certat cu drag, și tare m-am simțit mustrat. Era un ger de înghețau pietrele, iar eu tânăr și fudul, eram îmbrăcat cam subțirel și fără căciulă. Mi-a spus ceva de genul că avem răspundere față de Dumnezeu inclusiv de cum avem grijă de trupul nostru, și că trebuie să iau ceva pe cap, că altfel o să mă îmbolnăvesc de n-o să mai fiu bun de nici un fel de lucrare a Domnului.
Era tare grăbit Iosif Țon când a sunat. Era, cred, perioada când avea nevoie de profesori care pot fi aprobați de minister, pentru acreditarea școlii. Imediat mi-a spus că are nevoie de un profesor de Vechiul Testament. Nu mă gândisem niciodată la VT, pentru că bătaia mea de cap era în domeniul Sistematicii. Ca tot ardeleanul, mai câtingan, n-am apucat să mă dezmetecesc, dară-mi-te să răspund, că a și venit șiboletul! „Dar, semnezei Declarația ineranței de la Chicago?”
Asta m-a năucit pe moment. Ca baptist și seminarist înainte de a pleca din Romania, eu semnasem la baptiști acolo, de ce o mai fi nevoie de altă mărturisire de credință? Eu nu mi-am schimbat-o. M-am gândit că Dr. Țon fuge de liberali ca dracu de tămâie, după ce i-au demolat sufletul odată în tinerețe, dar pentru noi, cât liberalism a produs mărturisirea de credință a baptiștilor din Romania? Iar dacă mi-aș fi pierdut credința la liberali, ca dânsul, aș fi fost dezlegat și aș fi plecat de la seminar de tot.
Mai era ceva. Eu nici măcar nu citisem niciodată declarația! Știam câte ceva din fiasco-ul baptiștilor americani cu ineranța-infailibilitatea, da nu pricepeam de ce trebuie să îmi bag eu capul între certurile lor. Lăuntric, tiparul meu spiritual nu m-a condus la un impas de tipul celui care i-a rupt pe baptiștii de sud în anii 70-90, și acest tip de impas nici nu era (este?) specific baptiștilor români. Din retrospectivă, mă gândesc acum că Dumnezeu nu m-a dus în mijlocul baptiștilor de sud în America, să nu îmi pierd credința în mijlocul frământărilor lor. Oricum, rezonabil fiind, Iosif Țon nu s-a așteptat la răspunsuri pe loc. Mi-a spus că pleacă în călătorie și după două săptămâni se întoarce în America, și mă sună din nou.
Într-adevăr, cam după două săptămâni m-a sunat din nou. Tot atât de grăbit, mi-a spus că are profesor de VT, nu mai are nevoie de mine pentru această disciplină, dar acum are nevoie de cineva să predea Explosion Evangelism, dacă știu ce-i aia și sunt interesat. Mă aducea la exasperare deja! Avea schema foarte bine făcută și încerca să vadă unde mă potrivesc, cred. Tot ca ardeleanul, mai câtingan, m-am întrebat în inima mea când o să mă întrebe ce înclinații am și unde cred eu că mă vrea Dumnezeu. Desigur, întrebarea nu era necesară. Știa deja, pentru că avea schema de la Dumnezeu. Cum între timp, eu îmi depusesem dosarul de admitere la programul de doctorat la Fuller și așteptam rezultatele admiterii, i-am spus fr. Țon că nu voi lua o decizie despre oferta dânsului până nu primesc rezultatul de la admitere. Și astfel, n-a mai trebuit să pronunț „șibolet,” adică n-a mai trebuit să semnez nimic. Doamne ferește să teologizezi cu accent la unii baptiști! Sau să fii sâsâit din naștere!
N-am știut niciodată dacă această metodă de selecționare prin șiboleți a aplicat-o Iosif Țon tuturor profesorilor tineri pe care i-a dus la IBEO, sau mi-a aplicat-o mie pentru că veneam de la Fuller și nu mă cunoștea prea bine, dar acum, după aproape douăzeci de ani, tot am niște nelămuriri. Declarația ineranței de la Chicago este rezultatul unei înțelegeri calvinist-fundamentaliste a naturii revelației de sine a lui Dumezeu. Deficiența ei nu vine din formularea ei în sine ci din premizele de la care pleacă. Recent, dânsul s-a declarat arminian în orientarea teologică. Cum le împacă pe cele două? În plus înțelegerea mai nouă pe care o are cu privire la natura lucrării Duhului în credincios ar trebui să îi dea o înțelegere mai profundă a naturii dinamice a revelației. Dacă îmi amintesc bine, noi trebuie să avem părtășie cu o persoană nu cu o carte! Altfel, după afirmații ca în predica de revelion din Seattle (min 40ff) privind dictarea cărților de teologie, mă întreb dacă și acestea sunt inerante, pe aceeași treptă cu Scripturile! Mă întreb, deci, mai este nevoie să semnăm Declarația? „Doamne ferește-ne de importarea de șiboleți din America în Romania, ca să avem motive să îi tăiem în bucăți pe frați.” Amin.
Pingback: Baptiștii și Șiboleții: Ineranța si/sau Infailibilitatea Scripturii « Timişoara Evanghelică
Multumim, Eugen pentru povestea ta.
Si mie mi- a cerut Iosif sa semnez respectivul document, dar am refuzat, sustinind, ca si tine, ca nu este intelept sa importam la noi dispute irelevante din spatiul american. La care Paul, mai ‘nuantat’, mi-a sugerat o abordare ‘pastorala’ – adica se semnez chiar daca nu cred in ea. I-am spus ca nu ma prostituez. Si poate ca acolo a fost inceputul sfirsitului pentru mine la Emanuel.
Am pus un link si pe blogul meu. Poate citesc si altii.
Pingback: Baptiștii și Șiboleții: Ineranța si/sau Infailibilitatea Scripturii « Chibzuieli « Persona
Draga Eugen,
Am citit cu interes istoria venirii tale in SUA si traiectoria studiilor tale, mai ales pentru ca nu tin minte sa le fi auzit vreodata.
Este evident ca experienta ta din anii ’90 nu a fost tocmai una placuta. Din prezentarea facuta, deduc ca ai ramas cu intrebari neraspunse, dar mai ales cu dezamagiri sau poate chiar antipatii de natura relationala si/sau teologica.
Este clar ca chestiunea “inerantei si / sau infailibilitatii Scripturilor” nu iti este draga. In naratiunea ta, o legi conjunctural de solicitarea colaborarii cu IBEO (asa se numea atunci) si teologic de o intelegere “calvinist-fundamentalista” a revelatiei.
Iata pe scurt citeva comentarii la postul tau, din partea unuia care a semnat aceasta pozitie teologica (de fapt nici nu mai stiu daca semnaturile au fost puse efectiv … dar cu siguranta nu as fi avut vreo rezerva sa o fac)
Ma surprinde la postul tau faptul ca nu oferi nici macar o definitie de lucru a “inerantei”, lasind pe cititor sa creada ce vrea el despre acest lucru, dar cu siguranta in opinia ta ineranta este o chestie depasita, cu tente dogmatice de dreapta, poate chiar infantile, etc. Lasi astfel posibilitatea ca tocmai argumentul shiboletic pe care-l folosesti in cazul tau sa fie aplicat acum in revers celor care cred/accepta aceasta pozitie. O astfel de discutie cu tente polemice trebuie neaparat sa porneasca de la defintii. In absenta lor ramin doar etichetele.
Al doilea lucru pe care l-am sesizat in prezentarea ta este o cearta in surdina cu baptistii de sud. Normal, ca unul care lucrez intr-unul din seminariile lor am sesizat imediat aluziile la imperfectiunile lor cu care te-ai intilnit. Raspund la postul tau insa nu de pe pozitia unui baptist de sud, ci mai degraba de pe pozitia teologica in aceasta problema pe care mi-am format-o la Trinity. Gasesc ca o definitie de genul celui oferite de Paul Feinberg, cu unele modificari care se impun dupa 30 de ani de la formularea ei, ma multumeste. Mai mult, sa ma aflu in aceeasi companie teologica cu Kevin Vanhoozer, Don Carson, John Woodbridge, Greg Beale, Doug Moo, ca sa nu mai vorbesc de “bunicul” Gleason Archer de care Fuller s-a dispensat tocmai datorita Inerantei, nu mi se pare deloc injositor. Ba dimpotriva.
Cel mai important lucru, insa, pe care doresc sa-l remarc este faptul ca in felul in care ai pus problema, s-a pierdut nuanta dogmatica a chestiunii inerantei. Mi se pare evident ca ineranta Scripturilor (intr-o definitie nuantata) este o chestiune de factura dogmatica/de crez si nu neaparat empirica. Este una din pozitiile teologice legitime pentru cine cred intr-un Dumnezeu al adevarului, care se reveleaza in Scripturi. Observa ca am spus “una”. Cu siguranta nu este singura; stim amindoi ca sunt si alte pozitii legitime care nu sunt inerantiste. Acum,daca aceasta este o formulare a unui crez personal/comunitar (pentru unii) ea trebuie respectata ca atare, la fel cum – cred – trebuie respectat crezul in nasterea din Fecioara, Inviarea Domnului, sau in alti citiva shiboleti dragi evanghelicilor.
Inteleg chestiunea cu importul disputelor teologice americane pe teren romanesc. Acolo nu prea am de comentat pentru ca in mare sunt de acord cu tine, cu rezerva, insa, ca viata este enorm de complexa si de multe ori deciziile luate de cei din conducerea unor institutii de invatamint din Romania trebuie interpretate in contextul in care au fost luate. Sunt curios ce ai face tu daca ai fi (acum sau in 1990) la conducea Institutului / Universitatii din Oradea? Ai apela la ajutorul financiar al Baptistilor de Sud sau nu? – stiind bine ca lipsa unei colaborari cu ei ar insemna, aproape sigur, inchiderea scolii.
Shakespeare put it best ….To be or not to be?
Cele bune,
Radu
Dragă Radu, mă bucur să mă bucur de atenția ta! Nu mă plâng nicidecum pentru experiența mea din anii 90. Am narat evenimentele lăsând în bună parte interpretarea pe seama cititorului pentru că interpretarea nu este tocmai simplă. Asta nu înseamnă că nu am o opinie despre unele din cele petrecute, care este evidentă, după cum remarci. Nici nu cred că unii pe care nu i-am înțeles au fost rău intenționați. Cred că au fost sinceri, buni, și uneori puțin greșiți. Oricum, probabil avem toți câte ceva de învățat. Printre altele, învăț și că nu tot ce zboară la frații din America se mănâncă în Romania, și după cum ca baptiști români avem mult de primit din vest, poate avem și ceva de dat (vorba boxeurului, este mai ferice să dai decât să primești :)). Deci, la „to be or not to be,” eu aș răspunde cu românescul „ne dați sau nu ne dați.” Fără condiții, că e crăciunul și am colindat, și colinda zice „pace pe pământ între oamenii plăcuți Lui.” Ușor a vorbi, de pe plaiurile Pasadenei! Din prima linie pe front, nu știu.
Dacă mă gândesc bine, este foarte posibil ca Iosif Țon să mă fi contactat în urma unei scrisori a mele. Pe la sfârșitul lui 92, începutul lui 93 am corespondat cu Vasile Taloș, Vasile Talpoș, Paul Negruț și, cred, Iosif Țon. Îmi căutam drumul spre Romania. Sunt aproape 20 de ani, nu-mi amintesc totul, dar s-ar putea să am ceva scrisori pe undeva. Telefonul dânsului însă a fost o surpriză. Niciunul din cei menționați, inclusiv Iosif Țon, nu a fost neprincipial. Dimpotrivă! Cum zici, opiniile au fost diferite, după context. Când însă mi s-a deschis drumul pentru doctorat, a fost un element decisiv și am pășit pe acest drum, nu împotriva opiniei unora dintre cei menționați (unii au fost de părere să stau la doctorat, alții să mă întorc imediat și să renunț la doctorat cel puțin pe moment).
După cum observi din combinația pestriță de nume de mai sus, am căutat să fiu echidistant față de școlile din Oradea și București. Probabil este o poziție imposibilă, ca un gest naiv a unui prunc a cărui părinți se tot ceartă și caută să divorțeze, iar el caută să le țină mâinile împreună, fără să-i înțeleagă rațiunile celor mari. Dar cred că baptistul român de rând asta ar vrea.
I am not itching for a fight with the Southern Baptists! :). Dacă ajungem acolo, fac pace pe loc acum, că oștile mele sunt mult mai mici (Luca 14:31)! De fapt, pe undeva sunt mai baptist de sud decât alții! Eu am dormit patru ani pe gratis în clădirile construite de surorile de la baptiștii de sud și am învățat teologia baptiștilor de sud în București (sau ar fi trebuit!). Spre deosebire de căpitanul din Fapte 22, nu mi-am cumpărat cetățenia cu un preț! Glumesc, îți dai seama!
Datorită unor motive ne-asociate cu blogul meu, am început să studiez puțin teologia/istoria noastră, a baptiștilor români. De acolo, am ajuns la Strong și Mullins, care s-au folosit la București. Pe Mullins l-am citit pentru prima dată cam când am început să postez despre el pe blog (am avut ce a fost tradus din el la bibliotecă în București – am fentat la curs, nu l-am citit cu adevărat, și dacă o făceam, tot nu avem cum să-l înțeleg. E o poveste mai lungă, nu e timpul). De la Mullins, am ajuns la interpretări despre Mullins, inclusiv la Mohler. Lanțul slăbiciunilor :). Nu pot înțelege baptiștii români dacă nu înțeleg într-o anumită măsură baptiștii de sud. Baptiștii de sud sunt frații și surorile noastre, cu excepția cazului când ne-ar alunga de-acasă. Așa stând lucrurile, cum zice Scriptura, „rănile făcute de un prieten….” În rest, te felicit și sunt mândru că un Român lucrează la un seminar baptist în America (te invidiez puțin)!
Despre ineranță și șiboleți… Suntem amândoi perfect de acord că noi, baptiștii, credem niște lucruri tare aiurea. Toate aceste, însă, ni i-am asumat ca urmare a unei dinamici a Duhului și Scripturii în viața noastră. Menționezi câteva dintre aceste lucruri ciudate, și pui ineranța pe același nivel cu nașterea din Fecioară. Am îndoieli, dar putem discuta. Adică, dacă tot am luat-o pe panta asta, de ce nu includem și minunile în mărturisire. Tot baptistul crede în minuni pentru că tot baptistul a trăit cel puțin una. Să fi trăit cel puțin o minune în viața noastră este minimul absolut care ne face să devenim baptiști. Baptiștii nu se fac de părinți prin naștere firească, nici prin botezul administrat de alții fără știrea lor; baptiștii se fac numai prin minuni. Noi credem într-o biserică regenerată. În momentul în care ai trăit a minune le crezi pe toate. Când o să introducem în mărturisirea de credință un articol despre minuni, cu detalii despre mecanismul prin care se petrec, care este extensia lor, etc., ca să mai divizăm odată lumea evanghelică?
Sunt de acord cu declarația de la Chicago! Autoritatea Scripturii nu vine de la conciliile bisericii de acum 2000 de ani. Pentru consistență, adaug că aceasta nu vine nici măcar de la conciliul celor 300 de episcopi evanghelici de la Chicago de acum treizeci de ani. Autoritatea Scripturii vine de la acel limbaj lăuntric al Duhului care ne citește când citim Biblia și care ne-a făcut să credem în minuni.
Nu am dat o definiție a ineranței pentru că cea de la Chicago e faină. După mine, însă, problema este cu întregul tipar general în care facem teologie. Adică, la un moment dat, acum vre-o 200 de ani, liberalii au trasat regulile jocului în teologie. Fundamentaliștii le-au adoptat, și vor să-i bată pe liberali după regulile lor. Eu aici aș adopta poziția lui Mullins. Adică Biblia este o carte de religie, nu de știință. Atât cei ce lucrează constructiv numai pe Biblie, cât și cei ce lucrează constructiv numai pe știință spun bazaconii despre ceilalți câteodată. Cei cu Biblia au vrut să-l execute pe unul la un moment dat pentru că a zis „și totuși se învârte,” iar ei știau din Biblie că nu se învârte. Cei cu materialismul științific s-au apucat să execute câteva milioane de oameni că grăbească mersul unei istorii ateiste după cum au crezut ei. Nu cred că problema este simplă, dar nici nu cred că trebuie să adopt un tipar teologic care mă duce la impasul la care duce traiectoria ineranței. Poate greșesc – convinge-mă altfel, dacă crezi că metodologia propusă de Mullins (care are nevoie de îmbunătățiri) este fundamental greșită.
Imi pare rau ca raspund atit de tirziu la o conversatie care abia s-a infiripat si vad ca a si murit. Ar fi multe de spus, dar ma restring la ceea ce a spus Radu mai sus.
Mai intii, apreciez agnajarea lui Radu in acest dialog. Nu ne-a prea obisnuit cu asta.
Iata si comentariile mele la cele de mai sus.
Mai intii vreau sa-mi exprim aprecierea sincera pentru Radu, atit ca expert in stiintele biclice cit si pentru caracterul lui. In acelasi timp, sunt multe care ne despart.
El preda din convigere la un seminar SBC – eu consider ca aceasta confesiune este prizoniera unei conduceri fundamentaliste, care este in egala masura agresiva si toxica (desigur, unii acolo sunt oameni decenti, mai ales sub virfurile politice.
Radu este, vorba Scripturii, ‘un israelit in care nu este viclesug’, pricina din care ii trebuie de obicei multa vreme pina sa vada raul. Eu, mai hirsit in cele rele, si muscat adinc de tot felul de dihanii eclesiale, operez mai degraba cu hermeneutica suspiciunii, mai ales fata de cei care detin puterea. Asa s-a intinplat si pe vremea cind eram colegi la Oradea. Lui Radu i-au trebuit citiva ani in plus sa vada cit de toxic si opresiv este stilul de conducere a rectorului, dar rezultatul a fost acelasi si in cazul lui si in al meu.
In fial insa, ne desparte hermeneutica, asa cum aveam sa aflu in 1994, atunci cind am preluat de la el predarea cursului de interpretare a Scripturii. Spre surprinderea mea, desi are un doctorat obtinut la Cambridge, hermeneutica foarte conservatoare a lui Radu a ramas captiva, cred eu, paradigmei iluministe care domina Trinity International University, unde Radu si-a facut masteratul. Asa fiind, el este (daca nu gresesc) un fan al hermeneuticii literaliste a lui DA Carson, in vreme ce eu il prefer simpatiile postmoderne ale lui Vanhoozer (intre cei doi fiind, cred eu, contra a ceea ce Radu afirma mai sus, o vasta diferenmta folosofica).
Cele de mai sus explica multe. Intre altele, de ce Radu accepta si afirma ceea ce eu socotesc a fi iluminista doctrina indoielnica a inerantei, iar eu o socotesc in cel mai bun caz un plasture pe patologiile spatiului teologic evanghelic american, care, in mare parte, a ramas campat sun raport filosofic undeva in secolul al XIX-lea.
Nu vreau sa ma lungesc, dar vreau sa punctez, in final, faptul ca socotesc nelegitima apostrofarea finutsa (Radu nu poate altfel 🙂 cum ca Eugen ar fi ramas cu ‘antipatii de natura relationala si/sau teologica’. Cunoscindu-l bine pe Eugen, nu cred ca este o sugestie corecta. Daca spunea asta despre mine, era cu totul altceva. 🙁
PS Am sa pun acest comentariu si pe blogul meu, ca sa nu se piarda in noianul de comentarii de aici.
fr ton a adus citeva importuri. dar nu a fost singurul. banii dicteaza sau dictau in privinta asta. nu puteai sa le sufli in ciorba baptistilor de sud spunind altvceva decit ca biblia e ineranta. era sa dau in bilbiiala cind studiam la lbc si cineva care studia la oradea m-a somat cu problema. habar n-aveam de ce vorbeste! dar la oradea era “zi işiu”!
ineranta era o problema de import neavind absolut nici o relevanta pentru romania evanghelica care nu s-a confrutat cu cauza ce a generat-o in state. daca vrei, e cam cum se amesteca unii pastori americani in viata bisericilor romane din romania fara sa le ceara nimeni. e de risu-plinsu!
inca mai am pe undeva formularul cu ineranta. dar nu l-am semnat. daca e sa mai luam si versiunea cornilescu, s-a zis cu ineranta la noi!
intrebindu-l pe paul negrut la londra despre kestiune a motivat ca este necesara pentru a impune standarde morale celor care nu se conformeaza argumentind ca biblia nu are autoritate in domeniu. nu stiu daca isi mentine parerea, si nici nu ma intereseaza. era in perioada mentionata de tine.
De unde și afirmația că ineranța se referă la manuscrisele originale, nu la traducerea Cornilescu. De unde și replica că nu are nimeni manuscrisle originale, deci tehnic vorbind, nu are nimeni o Biblie inerantă. De unde și replica la replică: precizia cu care se poate reconstitui textul original este practic extraordinară, comparat cu alte scrieri ale timpului. De unde și replica la replică la replică: Totuși predicați dintr-o Biblie 0.01% erantă. Etc… Nici nu sunt sigur că linia aceasta de argumentație corespunde principiilor comunicării umane. În comunicarea umană, pe lângă cuvinte, tonul spune o mulțime. Prinde tonul pune-l la borcan!
După o bucată de vreme, eu mi-am zis că dacă o țin tot așa o să ajung să nu mai văd pădurea de copaci. Biblia, așa cum o avem este inerantă în mâna lui Dumnezeu, pentru scopurile Lui. Biblia nu este asemenea Coranului, care a fost dictat, pentru că Dumnezeu rare ori lucrează prin dictare… doar câteodată, când dă vre-o 10 porunci :). La Dumnezeul creștinilor Cuvântul s-a făcut trup.
Pingback: Baptistii si shoboletii – Raspuns lui Radu Gheorghita « Persona
Pingback: Epistemologii teologice competitive si ecoul lor romanesc: (4) Oradea | Chibzuieli