Chibzuieli

Ador icoana, mă închin Prototipului

Ieri, când să intru în bibliotecă, dau peste două postere mari, înalte de vre-o patru metri, cu icoane ortodoxe pe zidul din holul acesteia. Icoanele mi-au amintit de intrarea de pe blog despre cum suntem percepuți de ortodocși în Romania. Posterele anunță o mică expoziție cu titlul „Praying with Icons” (rugându-ne cu icoane) organizată în biblioteca seminarului nostru de Centrul Brehm pentru închinare, teologie și arte. Centrul Brehm lucrează în tandem cu Seminarul Fuller, printre altele pentru a susține diferite domenii de specializare în pregătirea teologică, ca de exemplu doctorate în închinare creștină, teologie și cultură, predicare și arte. Printre altele, centrul a pregătit ceremoniile de deschidere și încheiere al Congresului Lausanne pentru evanghelizare mondială din Capetown, 2010 (documentarul următor).

Expoziția „Praying with Icons” (5 martie – 28 aprilie) a fost organizată cu binecuvântarea Arhiepiscopului Diecezei Antiohiene din Los Angeles și va fi însoțită de o recepție oficială și o prelegere cu tema „I Venerate the Icon, I Worship the Prototype” (Ador icoana, mă închin Prototipului), prezentată de Pr. Patrick O’Grady de la o biserică ortodoxă din zonă.

Distincția între adorare (cinstire, venerație, care în urma întrupării lui Hristos se poate adresa creaturii) și închinare (adresată numai Creatorului) este adesea imperceptibilă creștinilor evanghelici. Mă tem că adesea această distincție este imperceptibilă și credinciosului ortodox de rând care o poate practica fără o instruire adecvată, act din punctul evanghelic de vedere cu consecințe nefaste.

Atât credincioșii evanghelici cât și cei ortodocși se închină aceluiași Dumnezeu, care în dinamismul vieții trinitare ni se dă pe Sine însuși nouă și ne ridică în comuniunea prezenței Sale în Duh și Cuvânt (întrupat în Hristos). Cred, însă, că atât lipsa de înțelegere reciprocă între evanghelici și ortodocși, cât și riscurile spirituale la care se supun fiecare derivă din tendința către un dezechilibru trinitar din partea fiecăruia, dar în direcții opuse.

Pentru evanghelici, accentul pe cuvânt până la obiectivizarea Adevărului în formule propoziționale (fie ele Scripturale) a căror ineranță este intrinsecă, în afara contextului asigurat de Duh, tendința va fi către ceea ce unii ortodocși au numit „bibliolatrie,” sau Biblia luând locul Papei. Pe de altă parte, pentru ortodocși, prin accentul pe trăirea mistică prin Duhul (în acest caz mijlocită de icoană, dacă aceasta este ne-precedată de cuvânt explicativ adecvat) există un risc real către idolatrie. Voi încerca să explic de ce, ca evanghelic, cred acest lucru.

Scriptura ne învață să nu dăm crezare oricărui duh ci să cercetăm duhurile (1 Ioan 4:1). De asemenea, ne arată și cât de ușor râvna noastră pentru Dumnezeu ne poate duce sub călăuzirea duhurilor străine (Luca 9:55). Orice manifestare a D/duhului distantă față de cuvânt este nedefinită, ne-conturată, și greu de deosebit. Acest risc este prezent în diferite forme de manifestare a duhului, ca de exemplu în pictură, muzică, dans, etc.. De aici și slujba criticului de artă, de a defini și contura prin cuvânt manifestarea duhului în formele artistice și a „educa” ascultătorul neinițiat.

Închinarea cu icoane pentru un neinițiat este ca și cum ai pune un manelist care nu ascultat operă niciodată în viața lui și nu a văzut notă muzicală să interpreteze Rigoletto la prima citire :). În domeniul muzicii, poate fi ilar. În domeniul spiritual poate fi mortal.

Lăsând la o parte diferențele reale de doctrină, între evanghelici și ortodocși există o prăpastie extraordinară de înțelegere reciprocă. Baiul este de amândouă părțile. Am prieteni care au crescut în mediu ortodox și s-au pocăit. Când ne adunăm să studiem sau să ne rugăm împreună, uneori când întreb despre perspectiva ortodoxă asupra unui lucru sau altul, îmi spun că nu sunt siguri pentru că ei nu au fost practic nimic, când au fost ortodocși. Din punct de vedere evanghelic, ortodocșii nu pot pretinde că marea masă de ortodocși din România sunt cu adevărat creștini în virtutea inerției, pentru că în mod tradițional participă în ritualul ortodox. Din punct de vedere ortodox, cred eu – dacă mi se îngăduie, evanghelicii sunt teribil de neștiutori și proști când spun că ortodocșii se închină în mod idolatru la icoane.

Se poate face un pas către înțelegere reciprocă? Funcționând într-un mediu multicolor denominațional, experiența mea este că primul pas ar putea fi crearea din când în când de spații spirituale comune, ne-ostile față de celălalt. Expoziția de icoană într-un mediu evanghelic, cu explicarea adecvată, ar putea fi așa ceva, deși nu mă îndoiesc că din direcții fundamentaliste din ambele părți (și ortodocșii și evanghelicii le au), evenimentul este sau poate deveni o manifestare sincretistă de neacceptat. Om vedea!

Să închei specificând că în toată povestea de mai sus cuvintele sunt extrem de importante, cheia putând sta în distincția dintre conjuncțiile „cu” și „la.” Rugăciunea cu icoane ar putea fi ceva la care evanghelicii să deschidă o ureche, măcar să înțeleagă. Rugăciunea la icoane este idolatrie.

15 Comments

  1. Dyo

    Reblogged this on Frică şi cutremur and commented:
    Eugen ne dă iar materie primă pentru chibzuit …

    Reply
  2. Cristian Pascu

    Relativ la distinctia “cu” – “la”, noi in Biserica spunem ca ne “inchinam icoanei“, ca sa pun jarul in mijlocul paielor. 🙂

    Prezenta icoanelor in Biserica si in cultul ortodox nu este simplu accesoriu, cum sunt lumanarile sau covoarele sau candelabrele. Ele zugravesc chipul lui Hristos si al sfintilor. Noi, oameni, suntem construiti sa raspundem intr-un anumit fel la vederea unui chip. Se pare ca mare parte din creierul nostru este dedicat la a recunoaste expresiile fetei.

    Nu cred ca degeaba avem o fata. Si profunzimea relatiei persoana-persoana se bazeza pe vederea chipului.

    Diferenta dintre ortodocsi si evanghelicii este ca unii au access si accepta vederea chipului lui Hristos si al sfintilor, pe cand pentru altii relatia ramane la nivelul cuvantului. Exista o diferenta mentala evidenta intre cazul in care vezi un chip si iti imaginezi, vizualizezi, un chip. Starea a doua este singura solutie, daca este, pentru evanghelicul care refuza icoana.

    Reply
    1. Eugen

      Bine Cristian, și așa patinam amândoi pe o gheață foarte subțire, trebuia să o subțiezi și mai mult? :).

      Nu sunt bun cunoscător al teologiei icoanei, dar îmi dau seama că covorul și icoana nu înseamnă același lucru în biserica ortodoxă! Și noi avem un loc de pus genunchii la bănci în biserică, și ornăm un pic și biserica (mai ales cu flori), dar nu cred că acestea ne ajută să ne închinăm mai mult „în duh și adevăr.” În schimb, orga și amvonul trebuie să fie dintre cele mai scumpe. 🙂 Ba chiar, aș zice, în unele biserici baptiste din America unde impulsul reacționar al Reformei s-a mai stins, mai vezi câte un stindard (n-am ajuns încă la prapuri :)), sau lumânări aprinse câte una de fiecare săptămână a postului Crăciunului, dar toate acestea nu se apropie de specificul închinării ortodoxe.

      Mai serios acum, trăirea prezenței lui Dumnezeu de către noi, pocăiții, nu este un act pur mental sau dialogic. Adevărat, este mediat de Cuvânt și începe de la Cuvânt, altfel nu știm cui ne închinăm. Asta nu-i o deficiență ci este în natura creației, pentru că „la început a fost Cuvântul…” și totul a început când Dumnezeu a zis „să fie… și a fost.” Lipsa Cuvântului în ritmul închinării este extrem de riscantă. Cred că și unii teologi ortodocși (Schmemann poate? Nu-mi amintesc) afirmă că ruperea Cuvântului de Taină riscă înțelegerea acesteia ca magie.

      Când ne rugăm și trăim prezența lui Dumnezeu nu ne certăm încontinuu cu Dumnezeu (ca Iov la început), nu cerem încontinuu și nu-L adorăm doar cu cuvinte, pentru că uneori cuvintele sunt neputincioase. Uneori Dumnezeu ne dă harul să ne copleșească și atunci tăcem în prezența Lui (tot ca Iov)! OK, aici recunosc, penticostalii vorbesc în limbi dar noi, baptiștii, credem că greșesc 🙂 – dimensiunea asta o las la o parte deocamdată. Oricum, cine n-a tăcut niciodată în prezența lui Dumnezeu probabil nu a fost învrednicit de Dumnezeu destul cu harul suferinței și al eliberării.

      Este, deci, impropriu să reducem spiritualitatea evanghelicului la cuvânt sau imagine mentală a lui Hristos. În VT, unde chipuri și imagini a lui Dumnezeu nu erau, psalmiștii tot se roagă să nu fie alungați de la fața lui Dumnezeu, sau să nu-și ascundă Dumnezeu fața de ei. Cu Moise Dumnezeu vorbea gură către gură și el vedea „chipul Domnului” (avem nevoie de un biblist aici să ne citească originalul). Apoi Moise, definind sistemul de închinare de la Templu, nu a dat un obiect în care Dumnezeu să locuiască (slava lui Dumnezeu era nu în heruvimi ci între heruvimi). Sistemul era extrem de elaborat (aproape ca la ortodocși :)), dar toate acolo erau instrumente care să medieze închinarea – nimic nu era obiect al închinării.

      Isus ne-a promis că după înviere v-a „locui cu noi.” Ba chiar a spus că este de folos să plece în trup, ca să vină Duhul. Fără îndoială, Dumnezeu are chip în creație, în om, și numai în om. Porunca de a nu face chipuri sau reprezentări în creație merge direct la natura creației și la facerea omului ca singurul după chipul lui Dumnezeu.

      De fapt, Hristos este chipul și slava lui Dumnezeu în creație. Acum, lui Hristos mă închin pentru că El este născut nu făcut, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. Nimic și nimeni din ceea ce este făcut, chiar îndumnezeit (e.g. omul după ce Hristos a luat chip în el, sau creația îndumnezeită), nu este vrednic de închinare. Icoana este făcută… atunci, cum „mă închin icoanei”? Acesta este motivul pentru care distincția venerare-închinare este crucială. Cum am spus, nu cunosc bine teologia icoanei, dar bănuiesc că în icoană se afirmă un fel de ipostaziere a lui Hristos. Pentru noi, pocăiții, Dumnezeu a luat chip în Hristos și ne închinăm Lui, iar Hristos ia chip în om, dar nu ne închinăm creaturii. Icoana sau omul îndumnezeit, sunt tot creație. Mă pot închina cu sfinții dar nu sfinților, și poate mă pot închina cu icoane (dacă mă învața cineva gramatica icoanei), dar niciodată icoanei. Deci, cum ziceți voi „mă închin icoanei?”

      Reply
      1. Cristian Pascu

        Acum ca am pus jarul pe paie, sa il scot tot eu cu mana mea. Cuvintele ‘ne inchinam icoanei’ le-am auzit cred o singura data, (dupa un Google search), cel mai probabil intr-un acatist. Acatistele sunt o forma de rugaciune la diferite ocazii. Este forma de rugaciune care, datorita multitudinii de ocazii posibile (sarbatoarirea unui sfant, de exemplu) a necesitat ca diferite persoane sa le compuna. Nu am sa elaborez. Ceea ce vreau sa spun este ca se poate sa fie o alegere nepotrivita de cuvinte.

        De exemplu, noi spunem ‘icoana facatoare de minuni’. Grecii, cred, ii spun ‘icoana rugata’. Alte cuvinte, sens usor diferit. Esenta a ceea ce vreau eu sa spun este ca pentru a intelege locul exact al icoanei in cultul ortodox trebuie sa gandesti ortodox. Trebuie sa vezi ce se intampla in fiecare zi in biserica.

        O alta modalitate de intelege icoana este prin intermediul imnografiei. Daca biserica ar fi considerat ca icoanele sunt ‘divine’ si ar fi cazut in idolatrie, cred ca textele ar fi reflectat acest lucru. Numai ca din multele rugaciuni care se canta si se spun in biserica, un procent covarsitor sunt adresate Sfintei Treimi sau lui Hristos, unul foarte mic Fecioarei Maria, cu adresare si referire indirecta catre Hristos, intotdeauna prezent in cantare si icoana alaturi de Fecioara Maria, si un procent mic, mic de tot, catre un sfant sarbatorit in ziua respectiva.

        Nu ne adresam icoanelor, nu cerem nimic de la ele, nu le personificam. Ci intotdeauna de adresam cu cuvintele care se cuvin, celui reprezentat in icoana: Hristos, Nascatoarea de Dumnezeu, sau sfintilor. Icoana zugraveste chipul si chipul ajuta la comuniunea cu persoana. Grecii, stii bine, aveau un singur cuvant pentru persoana si fata, chip.

        Nu m-ai convins in ce fel ‘tacerea’ completeaza relatia bazata pe cuvant. Cuvantul nu este imagine, imaginea nu este cuvant. Tacerea este lipsa cuvantului si nu imagine, asa cum intunericul este lipsa imaginii. Tacerea ar fi atunci lipsa cuvantului si a imaginii deopotriva.

        Afara de cazul in care vedeti pe Dumnezeu prin intermediul luminii necreate. Dar ma indoiesc ca in teologia baptista asa ceva este considerat a fi posibil. Cu atat mai putin accesibil majoritatii credinciosilor.

        Reply
        1. Eugen

          Merçi pentru răspuns Cristian! Dacă tu ai nevoie de Google să clarifici problema, ce ne facem cu nana din Cucuieți care n-a auzit de internet? Sau două mii de creștinism ortodox fără internet? Just teasing you… :). Cum distinge credinciosul de rând între venerare și închinare?

          Deci, dacă distilăm problema, rămâne că icoana este un mijloc de închinare nu obiectul închinării (nu ne adresăm ei). Corect? Un fel de semn care țintește spre Cel dincolo de icoană. Să zicem, dacă Daniela (soția mea) este plecată în Romania și vorbesc cu ea la telefon, prefer să am poza ei în față, dar nu mă adresez pozei, ci ei. Nu sunt sigur cum funcționează icoana diferit, deși bănuiesc că ortodocșii vor să spună mult mai mult prin folosirea icoanei. Cu privire la Dumnezeu, nu am telefon, am Duhul Sfânt (și Cuvânt, și Cuvânt, va sări bibliolatrul imediat :)). Dumnezeu ne vorbește în inimă, altfel ar fi un Dumnezeu mort. Nu prea ne-am deprins noi să ascultăm… Cum zice undeva în Scripturi „Dumnezeu vorbește când într-un fel când în altul, dar omul nu ia seama.”

          Cred totuși că trebuie să calificăm ce spunem când ne referim la vederea lui Dumnezeu. Adică să nu uitam că Isus a spus că ”nimeni n-a văzut vre-odată pe Dumnezeu, singurul Lui Fiu, acela L-a făcut cunoscut.” Ce părere ai de textul următor (1 Tim 6:13)?

          Te îndemn, înaintea lui Dumnezeu, care dă viaţă tuturor lucrurilor, şi înaintea lui Hristos Isus, care a făcut acea frumoasă mărturisire înaintea lui Pilat din Pont,să păzeşti porunca, fără prihană şi fără vină până la arătarea Domnului nostru Isus Hristos, care va fi făcută la vremea ei de fericitul şi singurul Stăpânitor, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, singurul care are nemurirea, care locuieşte într-o lumină, de care nu poţi să te apropii, pe care niciun om nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea, şi care are cinstea şi puterea vecinică! Amin

          Remarc că acesta nu este VT ci NT, după întruparea și înălțarea lui Hristos. Hristos este slava lui Dumnezeu. Pe chipul Lui strălucește gloria lui Dumnezeu. „Cine m-a văzut pe mine a văzut pe Tatăl.” Așa stând lucrurile, unii sunt de părere că și a ne opri la o imagine mintală a lui Dumnezeu este idolatrie (încă nu am o opinie despre asta).

          Teologia ortodoxă a vederii lui Dumnezeu prin energiile necreate se bazează pe anumite evenimente din Scripturi ca rugul aprins care nu se mistuia, transfigurarea lui Moise pe munte, experiența transfigurării de pe Tabor. În toate aceste ocazii o transfigurare a creației are loc prin prezența slavei lui Dumnezeu. Ele sunt, cred, o manifestare anticipată a slavei care va umple întreaga creație la venirea lui Hristos. Nu cred că acestea sunt paralele cu experiența închinării cu icoane. Din cât am înțeles eu de la alți ortodocși, aceasta este ceva ce Dumnezeu dă – noi nu o putem iniția nici nu trebuie să o căutăm. Deci, închinarea cu icoane, cred eu, ar trebui să fie ceva diferit.

          Remarcă caracterul trinitar al părtășiei cu Dumnezeu (închinării) subliniat de mine în postul principal. Eu nu neg posibilitatea folosirii icoanelor în închinare. Eu doar afirm că folosirea lor fără Cuvânt lămuritor la un moment sau altul poate degenera într-un fel de idolatrie. La o separare a Duhului de Cuvânt, care face ca duhul să devină difuz, neidentificabil. Și asta, cred eu, poate fi fatal spiritualicește.

          Reply
          1. ccpascu

            Am folosit Google ca sa observ ca expresia apare doar in acatiste.

            Oamenii simpli au intuitia rolului icoanei. Singura deviere pe care o observ este atingerea cu mana a icoanelor, sau cu diferite obiecte. Dar asta înseamnă pur si simplu lipsa credintei, sau o credință prervertita de superstitii. Icoanele sunt victima aici si nu cauza.

            Paralela cu poza sotiei este foarte potrivită.

  3. pasareaphoenixremixed

    uite si cum e vazuta icoana din partea cealalta:
    http://scriptorie.wordpress.com/2009/12/07/windows-to-heaven/

    Reply
    1. Eugen

      Thanks Alex! Cu obrajii îmbujorați de rușine trebuie să recunosc că nu am citit o singuă lucrare mai substanțială de teologie a icoanei :(. Pur și simplu călătoria mea teologică după plecarea în Amrieca nu m-a dus încă pe aceste meleaguri. Poate asta s-ar fi cerut mai întâi de la cei din Romania, ca să se întoarcă „acasă” cu adevărat :).

      Reply
      1. pasareaphoenixremixed

        la lbc am avut un seminar despre icoane datorita faptului ca au aparut romanii acolo

        Reply
  4. Dumitru

    Excelent postul si apreciez incercarea de a fi obiectiv,pe un subiect asa de delicat.
    Si, ca ortodox va dau dreptate cand spuneti:”această distincție(Distincția între adorare și închinare (adresată numai Creatorului) este imperceptibilă și credinciosului ortodox
    de rand.Cam asa este.

    Reply
    1. Eugen

      Mulțumesc! M-am temut că spunând asta discuția o să degenereze în acuzări reciproce și n-o să ne mai auzim unii pe alții. Prea des se întâmplă aceasta, mai ales pe internet. Cel puțin avem datoria să ne înțelegem unii pe alții și să fim onești. Altfel negăm tocmai ce încercăm să spunem prin vorbe.

      Reply
  5. DanutM

    Reblogged this on Persona and commented:
    Multumesc lui Eugen Matei pentru acest important text. Nu este usor, ba chiar as putea spune ca este riscant pentru un evanghelic sa scrie despre teologia icoanei.
    Sunt de acord cu Eugen ca, din pacate, daca distinctia dintre venerare si inchinare este atit de importanta cum afirma Parintii Bisericii, si eu cred ca este, nu inteleg de ce teologii si preotii ortodocsi nu par a fi deloc preocupati de confuzia (periculoasa) din mintea credinciosului ortodox de rind cu privire la aceste doua concepte.
    Celor sincer interesati de acest subiect le recomand suparba carte a lui Henri Nouwen Frumusetea Domnului. Rugaciunea cu icoane, publicatea de Editura Presa buna.

    Reply
  6. Dumitru

    A-ti mers direct la tinta,pentruca da ,asa justifica ortodoxii faptul ca se inchina icoanei,dar daca intrebi omul simplu daca intelege diferenta dintre inchinare si venerare
    deja observi ca esti pe un teren minat.
    Stau si ma intreb daca in vechime de ex.pe vremea lui Moise,cand se slujea in cortul adunarii,mai tarziu in templu,cand era scos chivotul legii,cand se aduceau jertfe pe altar oare evreii aveau intelegerea clara a acestei subtile diferente,intre inchinare si venerare?

    Reply
  7. cineva din biserica lui Hristos

    este bizar cum miscarile religioase actuale nu au inteles nimic din istoria bimilenara a bisericii lui hristos, si din lupta acesteia pentru credinta adevarata. iconoclasmul a fost lamurit prin secolele 8-9 d.H. de ce mai reinviati ereziile? de dragul de a fi altfel? altfel nu inseamna neaparat bine. in cazul de fata inseamna a fi eretici. n-o sa prezint aici teologia icoanei, voi spune doar ca biserica a “promovat” icoanele de la inceput. vizitati catacombele din roma si veti intelege. daca nici prima perioada a bisericii nu ne este etalon (primele 200 si ceva de ani), atunci care este etalonul? raportarea anti-biserica?
    sa luam, practic, imaginea Maicii Domnului cu pruncul in brate (simbolul puritatii, al curatiei) si, in paralel, o imagine pornografica (sau ceva care nu are legatura cu sacrul). prima imi inspira rugaciune in fata lui Dumnezeu si a Maicii Sale, iar cea de-a doua nimic sfant.
    apoi, daca Dumnezeu S-a facut vazut, prin intrupare, El ne-a dat posibilitatea de a-l putea reprezenta. Hristos este icoana Tatalui. deci El este cea dintai icoana.
    un baptist a intrat intr-o biserica ortodoxa care atunci a fost pictata. cuvintele lui au fost: AICI ESTE CERUL PE PAMANT!!! si puteti fi convinsi ca nu mint!
    imi pare rau ca gandirea “protestanta” se straduieste sa nu accepte anumite adevaruri. de fapt, omul nu mai cauta adevarul, ci cauta sa isi motiveze (argumenteze) propriul mod de abordare. cand omul cauta adevarul ajunge la ortodoxie. si am suficiente exemple. tot binele!!!

    Reply
    1. Eugen

      Dragă „cineva”

      Îmi cer scuze că am văzut mesajul dvs. până acum. Din cauza unei urgențe nu m-am atins de blog mai bine de o săptămână.

      Bun venit pe blogul meu. M-aș bucura să veniți cu totul, adică să vă puneți identitatea și ideile împreună. Ne face bine la toți, și nouă ca cititori, și dumneavoastră.
      Aveți dreptate, istoria Bisericii ne învață multe, și bune și rele – o chestionăm pentru a nu repeta pe cele rele.

      Ca evanghelic, am căutat să fiu cât pot de generos, păstrând o conștiință curată. Astfel, nu am chestionat icoanele ca atare, ci felul în care sunt folosite. După cum Scriptura – care pentru noi este extrem de importantă – poate fi abuzată și „împărțită” în mod nedrept, tot așa și icoanele. Fiecare din noi suntem sfătuiți să fim gata „să dăm socoteală” de nădejdea din noi – acum n-o să vă supărați dacă întrebăm!

      Nu înțeleg comparația între imaginea Maicii Domnului și pornografia! Dacă n-aș fi încredințat de buna dumneavoastră credință aproape că aș fi ofensat să fac o astfel de comparație. Cum aproape aș fi și dacă chestionați buna noastră credință cu acest post. Dar, cum sunteți parte din Biserica lui Hristos, ca și noi, sunt sigur că nici unul nu vom lăsa nimic nedemn de El să se strecoare între noi.

      Reply

Leave a Reply to Dyo Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.